Tema săptămînii

Mărturisesc că în copilărie şi adolescenţă am avut, faţă de noţiunea de „inginer“, o impresie mai degrabă peiorativă decît una „pozitivă“. Auzeam nu o dată, în satul meu natal, remarci de genul: „A dat, bietu’, la Medicină, dar n-a intrat, şi a reuşit în toamnă, ca să scape de armată, la TCM.“

Provocat fiind, şi onorat, de ideea revistei Dilema veche de a privi peste umăr, analizînd trecutul recent, am decis să scriu despre ce am fost şi nu (mai) sînt. Am fost iniţial încîntat de idee. Mai apoi trist. Trist, pentru că n-am devenit ceea ce părinţii mei au visat.

„O compatrioată a noastră, domnişoara Eliza Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottenburg. În inginerie, viitorul femeilor e mare, domnişoara Eliza Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obţinînd diploma de inginer.“ (Minerva, 1912)

S-a născut la Craiova, la 4 octombrie 1881. George (Gogu) Constantinescu a absolvit, în 1904, ca şef de promoţie, Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Se preocupă, în anii de după terminarea facultăţii, de studiul betonului şi realizează primele structuri din beton armat ale mai multor clădiri reprezentative din România.

Am aniversat de curînd Revoluţia din decembrie şi, sper eu, am învăţat cu toţii ce preţ plătim pentru treceri, tranziţii. Acum ceva vreme, timp de un deceniu, am trăit la cîteva poluri intelectuale şi aici aş vrea să împărtăşesc anumite gînduri despre trecerile, tranziţiile şi mai ales speranţele pe care le-am avut în anii ’90.

Ştiu ce înseamnă să fii ciumat. Sau handicapat. Sau Untermensch. De atîtea ori, în spatele meu, o doamnă intelectuală umanistă de familie bună îi spunea altei doamne intelectuale umaniste de familie bună: „Dragă, ce oroare, închipuie-ţi, individul ăsta, cetepe, e un inginer!“

Ingineria este o meserie pentru care te naşti, nu te faci. Dacă ai chemare. Printr-un spirit practic şi abilităţi la matematică, poţi deveni un inginer bun, cu realizări şi satisfacţii, dacă nu, unul mediocru şi nesatisfăcut profesional.

Încă de mică şi pînă prin clasa a XI-a mi-am dorit să mă fac doctor. Aveam şi oarece calităţi: nu mi se făcea rău cînd vedeam sînge, nu mă speriam cînd mă loveam şi aveam rezistenţă la durere, adică nu mă tăvăleam pe jos urlînd.

Povestea FILB-ului are o legătură strînsă cu povestea FILTM-ului, şi asta pentru că cele două festivaluri au aproape aceiaşi părinţi. FILB-ul s-a născut în 2008, la iniţiativa lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Oana Boca şi Vasile Ernu, apoi li s-a alăturat Ioana Gruenwald. În 2012, Oana Boca, Ioana Gruenwald şi Robert Şerban au organizat prima ediţie a FILTM.

„Ceea ce face ca un poet să fie bun e eşecul. Cînd ai eşecuri nenumărate în viaţă, sfîrşeşti prin a fi un poet bun. Cînd reuşeşti în alte domenii, e clar că nu poţi fi un bun poet. Eu am fost avocat. Colegii mei, care sînt acum buni avocaţi, sînt nişte scriitori slabi. Trebuie să dai multe rateuri ca să ajungi un bun poet."

"E mai uşor decît în dictatură, dar nu m-am integrat niciodată în chestii culturale, politice, nici acolo. Cantonul unde e Lausanne mi-a dat premiul cantonal de literatură, după ce am luat premiul „Robert Walser“ în 2008, ca să mă încurajeze, ca să mă stimuleze. La ei, e automat, trebuie să dea şi ei, dacă m-au văzut alţii."

Era la începutul anilor optzeci, orchestra interpreta melodiile la modă, muzicanţii cîntau piese din Occident, tu erai responsabil cu băuturile la nunta căpitanului tău, n-aveai voie să-ţi părăseşti taburetul, nu puteai dansa, îi priveai pe camarazii tăi îmbrăcaţi civil care dansau printre ceilalţi invitaţi.

Data viitoare o să ne luăm un cîine care nu sare peste gard, i-am spus femeii. Prima oară am făcut o alegere greşită. Se mai întîmplă. Nu ştiam că toţi cîinii de la adăpost sînt cu nervi, sînt bolnavi la suflet. Unul fuge cu coada între picioare, altul îşi atacă stăpînul. Sau pleacă de acasă, aşa cum a făcut al nostru.

Aşa, şi în casa de la mare a prietenului mamei nu există Internet. Nici cablu. Acasă la noi avem Internet şi cablu, dar nu prindem canalele pe care se difuzează campionatul de fotbal din Brazilia. Într-un an, am cerut de ziua mea un abonament pentru canalele pe care se difuzează campionatul brazilian, dar mama n-a vrut.

În fiecare zi, băieţii se trezeau cînd se aprindeau luminile, la 06.00. Îşi făceau duş şi se îmbrăcau, îşi făceau paturile, lustruiau dormitorul şi erau supuşi inspecţiei unuia dintre lectorii lor. Micul dejun consta dintr-o bucată mare şi informă de terci de porumb şi un degetar de ceai verde.

Este una dintre cele mai cunoscute voci ale literaturii contemporane din Malta. Poet, prozator, cercetător în domeniul teatrologiei, Immanuel Mifsud e un intelectual angajat şi un autor care a produs controverse încă de la primele publicaţii.

Trag aer în piept, adînc, încet. E adevărat, nu mai sînt copil. Sînt înalt şi lat în spate. Nu sînt o fetiţă. Sînt fiul, fiul soldatului care a primit medaliile, care nu se teme de nimeni, nici măcar de ministru. Sînt puternic. Doar un pumn şi le sparg dinţii, le zdrobesc nasurile, îi fac să plîngă, îi nimicesc, îi sfîşii.

La Cercul independent de Donatori din Cluj s-au strîns 24.000 de lei. Într-o oră şi jumătate. Nu ştiu cum, că nu s-au dat sume mari. Cu excepţia unei doamne care a dat constant cîte 500 de lei pentru fiecare cauză în parte, ceilalţi au dat 150, 200, 250 de lei. Şi totuşi, banii s-au strîns.

În cele mai multe ţări europene şi în Statele Unite, donatorii au o gamă variată de facilităţi fiscale, de la faptul că sînt scutiţi de impozit pe suma donată (în anumite limite), pînă la echivalarea voluntariatului cu banii pe care i-ar fi cîştigat persoana, în timpul dedicat, şi scutirea de impozit pe acea sumă.

În România, dacă te internezi să te operezi de apendicită, sînt şanse mari să fii trezit mai devreme din anestezie de nişte zgîlţîituri: „Haideţi, domnu’, scularea! Mergeţi repede la farmacia spitalului, să ne cumpăraţi nişte betadină, că trebuie să vă schimbăm pansamentul şi nu mai avem cu ce să vă dezinfectăm!"

Anul acesta, Radu Cristi a cîştigat un premiu la Gala „Oameni pentru Oameni“ pentru că a fost cel mai prolific fundraiser voluntar de pe platforma Galatom.ro. A strîns 10.000 de lei de la peste 200 de donatori şi i-a donat către multe organizaţii, printre care Inima Copiilor, Hospice Casa Speranţei sau ViitorPlus.

Fie că donează recurent pentru un ONG, ocazional prin SMS sau de sărbători la biserică, donatorii români aşteaptă, în schimb, doar ca banii să fie folosiţi pentru cauza care le-a fost prezentată. Şi, eventual, un mulţumesc.

Am aflat că facerii sînt faţa unei cauze. Stau pe stradă, în mall-uri sau în holurile companiilor şi le explică oamenilor ce lucru bun ar face dacă ar dona lunar, prin bancă, pentru cauza lor. Nu cer niciodată bani, doar o promisiune (numită mandat) că vor dona lunar, promisiune care trebuie apoi să fie validată de bancă.

Dacă ne uităm la etimologie, filantropii sînt iubitori de oameni, dar asta nu clarifică diferenţa dintre termeni. Teoria domeniului spune că, în timp ce caritatea este ajutorul imediat, pe termen scurt, filantropia găseşte soluţii pe termen lung, care merg la rădăcina problemei.

"În perioada 2009 – 2014 au fost organizate 34 de evenimente sportive cu fundraising, dintre care 20 bazate pe înot, 8 pe alergare, 4 pe ciclism, iar 2 pe sărituri sau curse cu obstacole. Ele au strîns peste 1.795.000 de lei pentru peste 380 de cauze, de la peste 14.000 de susţinători."

Mă simt prost cînd ajung acasă dimineaţa, chiar dacă nu pare. Mă simt prost cînd trîmbiţez cît de inutile mi se par orele de la şcoală şi cînd te conving să mă laşi să chiulesc. Mă simt prost că nu reuşesc să simt că duminicile în familie sînt, din cînd în cînd, necesare – că de înţeles, am înţeles.

Vreau să ştiţi că pentru mine Ceauşescu nu înseamnă decît o umbră care nu e a mea, dar care mă urmăreşte peste tot. Eu nu ştiu cum aţi trăit voi cu adevărat, nu ştiu dacă mie mi-ar fi fost viaţa mai simplă şi mai uşoară dacă aş fi trăit în perioada aceea şi nici măcar nu pot să-mi dau seama dacă lumea era mai fericită sau nu.

Oare de ce asociez comunismul cu frigul? Sigur nu se datorează celor spuse de voi. Pe atunci locuiaţi la sat şi vă încălzeaţi cu lemne. Presupun că are legătură cu poveştile auzite de la cei care au trăit la bloc. N-am rugat pe nimeni să îmi descrie un interior de apartament din acele vremuri, dar nu îmi lipsesc sursele.

Nu o dată mi-aţi povestit că, în timp ce mama era gravidă, tata exclama entuziasmat: băiatul nostru se va naşte în libertate! Copilăria mea a fost total diferită faţă de ceea ce mi-aţi povestit despre traiul mizer al tinereţii voastre.

Am ajuns la Cluj cu bine şi vă scriu, deşi am vorbit la telefon azi-dimineaţă. Nu am nepărat ceva să vă spun, dar am simţit nevoia să folosesc stiloul ăla chinezesc pentru care m-ai certat teribil pe la vreo 6 ani, tati, că i-am îndoit peniţa. Scrie bine, vezi?!

De cînd eram mic, la fel ca majoritatea oamenilor din generaţia mea, am fost asaltat din diverse direcţii de acest subiect străin mie, dar în acelaşi timp atît de familiar, numit comunism. Percepţia mea faţă de lucrurile care s-au întîmplat, înainte ca eu să mă nasc, este relativ bizară.

Ştiu că nu ţi-am mai trimis de mult timp o scrisoare, oricîtă plăcere mi-ar fi făcut să lipesc acel plic şi să mă gîndesc mereu că poate, din greşeală, o să ajungă la altcineva. De data aceasta, tot ce vreau să-ţi spun n-ar fi încăput într-o discuţie pe Skype.

Am convingerea că ultimii 25 de ani au fost extrem de dificili pentru voi. Tineri, proaspăt ieşiţi din comunism, v-aţi întemeiat o familie în care aţi considerat necesar să am şi eu un loc. Într-o ţară „bolnavă de libertate“ şi marcată de puternice convulsii sociale, cel mai bine caracterizate prin episodul Mineriadelor, aţi avut curajul să priviţi mai departe şi să fiţi de părere că fiul vostru are un viitor în această ţară.

Sîntem o familie fericită, şi asta m-a făcut să nu văd, pînă astăzi, că între generaţiile noastre există un conflict despre care v-aţi ferit întotdeauna să-mi vorbiţi. Ce vă spun mai departe o să doară, pentru că redeschid o rană veche. Dincolo de fiul vostru, sînt însă un tînăr clocotind de cei 20 de ani ai săi.

Comunismul a fost o teribilă molimă. Nu numai pentru noi, românii, ci pentru întreaga lume, căci fiecare a fost afectat, mai mult sau mai puţin, de „braţul lung al Revoluţiei“. Aş vrea să pot zice că odată cu 1989 am scăpat definitiv de acest sistem corupt şi bazat pe interese, însă, din păcate, lucrurile nu stau aşa.

Sînt conştient de faptul că mai bine de jumătate din viaţa voastră s-a suprapus perioadei mohorîte a comunismului. Ştiu că aţi trăit nişte vremuri în răspăr, în care privaţiunile de tot felul erau la fel de normale precum libertatea şi abundenţa de astăzi.