Nu m-am atins de sticla asta de douăzeci de ani

Publicat în Dilema Veche nr. 568 din 31 decembrie 2014 - 7 ianuarie 2015
Nu m am atins de sticla asta de douăzeci de ani jpeg

Bună ziua,

Mă numesc Veronica şi sînt inginer. Particip pentru prima dată la o întrunire a Asociaţiei Inginerilor Anonimi. Sincer, nu ştiu de ce mă aflu aici. Mă consider vindecată. M-am lăsat de asta de douăzeci de ani. Am venit din respect pentru colegii mei care fac acelaşi efort: de a-şi reaminti, cu un iz de vinovăţie, de ceea ce-au fost cîndva. În cazul meu, e de parcă s-ar fi întîmplat în altă viaţă: aveam alt nume, altă culoare a părului, altă greutate şi, probabil, doar numărul de la pantof mi-a rămas acelaşi.

E întuneric aici, în încăperea unde ne-am adunat. Pesemne că aţi tras draperiile ca să putem vorbi mai în voie. Cred c-aş fi preferat să zăresc un obraz cunoscut, al vreunei foste colege care-a lăsat şi ea totul în urmă şi s-a reconstruit. Ada, eşti aici? Saviana?... Bateţi uşor în podea, dregeţi-vă glasul, daţi-mi un semn, fiindcă sînt uşor stînjenită.

Nu ştiu cît rost are să povestesc toate astea: cei care ştiu – ştiu oricum. Cei care nu ştiu – nici nu vor înţelege.

Multă vreme am crezut că am apucat pe un drum greşit. Mi-am învinovăţit părinţii şi m-am învinovăţit pe mine. Dar noi nu am greşit cu nimic; iar istoria, istoria nu o poţi învinovăţi la nesfîrşit. Pînă la urmă, sîntem ca apa, revenim la cursul nostru firesc. Ceea ce am considerat mult timp drumul meu greşit a început la 14 ani. Acum, privind în urmă, ştiu că era de atunci foarte limpede ce îmi face plăcere şi unde dau rezultate bune aproape fără efort. Învăţam limba engleză din clasa a II-a şi aveam senzaţia că ştiu totul încă dinainte să ni se predea. Verbele se aşezau în cutiuţele lor ca nişte fluturi dresaţi, fără să fie nevoie să tocesc reguli. Pur şi simplu, ştiam. În clasa a VII-a, la o olimpiadă judeţeană la engleză, unde concurau la grămadă de elevi de clasele V – XII, am luat locul al doilea, după un elev de-a XII-a de la o clasă de filologie, cu o naraţiune pe o temă care mă fascinase. Am primit de la profesoara de engleză o carte de tehnica traducerilor, destinată studenţilor de la facultatea din Piteşti. Mama, nemţoaică, spunea că talentul meu se explică prin originile ei. Literatura mi-era cea mai bună prietenă. În primele zile de după vacanţă nu mă puteam opri din povestit cărţile luate de la biblioteca de cartier…

Şi totuşi, drumul n-a părut greşit cînd, la 14 ani, am dat la un liceu de matematică-fizică. Acela era liceul cel mai bun din Piteşti, acolo mergeau toţi copiii buni – la „Bălcescu“. Clasele de filologie-istorie se desfiinţaseră cu un an înainte. Oricum, mă speria acel „istorie“ de lîngă filologie. Nu m-au chinuit prea tare nici matematica, nici fizica. Am o minte organizată care are nevoie de reguli, de rigoare. La orele de engleză, profesorul se uita pe fereastră, admira soarele, se întindea şi-mi spunea peste umăr: „Dijmărescu, teach the lesson!“ Citeam lecţia nouă. Băieţii se băteau ca să stea cu mine în bancă, la engleză, mai ales în treapta a doua. Pentru rusă, trebuiau programări! Profesorul de română, adoratul, mă învrednicise să domnesc, împreună cu o colegă, peste muzeul de lîngă clădirea istorică a liceului, un mic palat care adăpostea comorile absolvenţilor deveniţi celebrităţi – scriitori, pictori, muzicieni. Printre tablouri, manuscrise, rame de ochelari şi tabachere, făceam piruete aşteptînd vizitatori care nu veneau aproape niciodată şi cîntam la un pian dezacordat, însufleţind nevrotic muzeul…

Şi totuşi, drumul n-a părut greşit nici cînd, la 18 ani, m-am dus să dau examene tot la matematică şi fizică, la o facultate tehnică din Bucureşti. Era, pur şi simplu, drumul. Un drum care în cele din urmă m-ar fi dus la oraş, nu la ţară. Într-un birou de proiectare, ca şi tata. Ştiam de cînd eram mică ce-nseamnă asta. La început, biroul de proiectare al tatălui meu era în aceeaşi clădire cu muzeul judeţean. Îl chemam de la poartă, portarul rotea discul telefonului, tata se ivea zîmbitor, peste cîteva minute lungi, printr-un gang dincolo de care era plin de lumină şi verdeaţă. Mai tîrziu, în noua clădire a institutului de proiectări, chiar de inginerii piteşteni realizată, îl aşteptam lîngă o machetă detaliată a oraşului, hoinărind cu degetele printre blocuri cît cutiile de chibrituri. Mă fascina. Îmi plăceau şi colegele lui, vorbind în şoaptă, mereu aranjate, ţinînd creioane bine ascuţite între degetele fine, şi colegii mirosind a cafea sau a ţigări, cu cămăşile atent călcate, adresîndu-se mereu unul altuia cu „dumneavoastră“.

Nu ştiu să explic foarte bine, dar ăsta era drumul. Lecturile ţineau de vacanţe, de timpul liber. La fel cum şi cîntatul ţinea de plăcere. „Drumul“ însemna matematica, fizica, un asemenea institut, o planşetă, haine curate; dar sigur că şi pachete de griji – însă şi acelea văzute cumva ca fireşti, grijile adulţilor, ceva îndepărtat, la care nu prea voiam să mă gîndesc.

Am fost opt şi ceva pe un loc la admiterea la facultate – generaţia decreţeilor. Cred că am început să simt că ceva e foarte, foarte greşit, prin anul doi de facultate. În timpul orelor de matematică – analiză superioară, visam, visam cu atîta aplicaţiune, privind pe ferestrele largi ale amfiteatrului, departe de tabla pe care se desfăşurau ecuaţii monstruoase care se transformau în alte ecuaţii monstruoase, pentru a se ajunge, la capătul demonstraţiei, la alte ecuaţii monstruoase. Acasă, în camera de cămin, îmi înflorea disperarea. Număram anii de studenţie, pe care-i mai aveam înainte, cu groază – ce-avea să se aleagă de mine? Încotro mergeam? Aş fi schimbat, însă aveam senzaţia că e prea tîrziu, că toţi cei care au făcut filologie-istorie ştiu ceva ce eu nu ştiu şi n-am cum să mai recuperez niciodată. Ultimii trei ani de facultate – din cei cinci – au fost mai în regulă, mi-au plăcut multe materii, proiectele le făceam cu o oarecare uşurinţă, deşi uşor nu era, însă disperarea mea nu avea nici o legătură cu asta, cu dificultatea, ci numai cu ce avea să urmeze. Era de parcă aşteptam să mă prăbuşesc într-un hău.

Am început facultatea în 1986 şi am terminat-o în 1991. Am fost prima generaţie cînd nu s-au mai dat repartiţii, deci nu mai contau mediile pentru care ne străduiserăm. Totuşi, după ce am absolvit – media 8,13; la diplomă, 9 –, s-au afişat posturile care ar fi urmat să fie puse la bătaie pentru repartiţii. Am dat concurs pentru unul dintre ele. Am proiectat, vreme de patru ani, instalaţii de iluminat pentru Dacia – şi culmea e că există o poezie în toate astea, în felul în care calcule sofisticate îţi arată cu precizie cîtă şi ce fel de lumină este ideală într-o anumită încăpere, în funcţie de oameni, de suprafaţă, de activitate (dacă aş spune că m-au ajutat cînd am tradus anumite texte de Beckett, n-aţi crede; aşa că nu spun). În colţul din dreapta sus al planşetei aveam portretul lui Cioran. Sub birou, cărţile. Acasă, dădeam meditaţii la engleză şi făceam cursuri postuniversitare de engleză-americană şi semiotică, într-un sistem care acum nu mai există. Am alcătuit o lucrare, ceva cu simbolurile Lumii de dincolo, blajinii, apa sîmbetei...

Se clatină draperiile. Ne apropiem de final? Ah, bună seara, domnule Sorokin, eraţi aici… Repede. La finalul lui ’95 mi-am dat demisia, am dat concurs la un cotidian local, după trei săptămîni de training am fost angajată ca secretar general de redacţie. Imediat apoi, redactor-şef adjunct. Apoi, redactor-şef. Scîrbită de ceea ce crezusem iniţial că e scris, dar nu era decît antiscris, vînătoare de realitate, am fugit în lume, după alţi patru ani şi jumătate, cu un arhitect care traducea Nabokov cu pixul, în caiete. Ne-am căsătorit şi trăim cu diplomele ascunse cine ştie pe unde. Între timp, am fost redactor-şef de revistă, corespondent pe teme culturale la un cotidian central, purtător de cuvînt la Primăria din Sibiu, redactor de carte la o editură, redactor şi colaborator la multe ziare şi reviste, nici eu nu mai ştiu. Acum traducem, scriem, ne uităm pe ferestre, rîdem la cuvinte ca la fiinţe. Sîntem destul de fericiţi şi destul de săraci, cum sînt şi vor rămîne întotdeauna rătăciţii, intruşii.

Se-aude ceva de alături. Nu cumva-i camera cu scriitorii care-au fost cîndva medici? Dă, Doamne, să fie! Se-aude cum ies. Vreau să-l întreb ceva pe Anton Pavlovici, vă rog, chiar trebuie să plec, zău că n-am ce căuta aici, credeţi-mă, nu m-am mai atins de o sticlă din asta de douăzeci de ani… 

Veronica D. Niculescu este scriitoare şi traducătoare.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.
Agnès Varda (Guadalajara) 18 cropped jpg
Cum tratăm mitocanii
Într-o lume a asertivității, a agresiunii și-a violenței, tandrețea și compasiunea și-au pierdut întrucîtva din valoare.
p 11 jpg
Zigzag despre bun-simț
Deformația profesională mă face să fiu un observator sensibil la manifestările bunului-simț sau ale absenței acestuia.
p 12 jpg
p 13 sus jpg
Bunul-simț al bunelor simțuri
Bunul-simț apare astfel, în această lumină, ca avînd și o dimensiune politică.
p 14 WC jpg
O masă cu bune maniere
Obiceiul însă ar merita să fie menționat în codul bunelor maniere din întreaga lume: conexiunile reale nu se cronometrează.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Trecutul a ajuns la destinație
De cîte ori lăsăm ceva în urmă ne dorim, precum Bolaño, să cîștigăm un vis.
Charles de Gaulle International Airport in France jpg
„Hoarding” emoțional
Strîng și împachetez discuții, situații, gesturi și chipuri.
Vegetarian Sushi Maki roll jpg
Dropii, zimbri sau bouri. I-am mîncat
Poate îmbucurarea papilelor gustative o să fie o apucătură desuetă.
969 11 VladStroescu jpg

Adevarul.ro

Avatar The Way of Water jpg
Avatar 2, unul dintre cele mai scumpe filme din istorie. Ce încasări ar trebui să aibă pentru a nu ieși pe minus
Surse din industrie susțin că bugetul producției a fost estimat la 250 de milioane de dolari, dar nu a fost dată încă o cifră oficial.
Noi investiţii în domeniul schiabil din Poiana Braşov FOTO Primăria Braşov
Destinații de vis pentru minivacanța de 1 Decembrie, în România. Unde te poți relaxa
Doar câteva zile ne mai despart de 1 Decembrie, zi liberă legală, ca și 30 noiembrie, când se sărbătorește Sfântul Andrei. Iată câteva destinații ce merită luate în calcul pentru această minivacanță.
Trenul regal FOTO Inquam Photos / Ovidiu Iordachi
„Șpriț și lăutari” în Trenul Regal de Ziua României. Casa Regală: Este o blasfemie
Trenul Regal a fost închiriat pentru o petrecere de 1 Decembrie, cu „zaiafeturi și lăutari”, la un preț de 500 de euro pe persoană, ceea ce a stârnit indignarea Casei Regale.

HIstoria.ro

image
Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945
În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii.
image
Cucerirea Vidinului, cea mai puternică fortăreaţă otomană de pe Dunăre
La începutul lunii mai 1877, Armata Română s-a concentrat în Oltenia pentru a împiedica manevrele otomane și a ține sub control cetatea Vidin, cea mai puternică fortăreață turcească de pe Dunăre.
image
Războiul Fotbalului: Meciul care a declanșat conflictul armat dintre El Salvador și Honduras / VIDEO
În istorie sunt consemnate tot felul de conflicte, pornind de la motive mai mult sau mai puțin întemeiate: pentru teritorii, pentru bogății, pentru glorie, pentru onoare, pentru amor... Iată însă că atunci când două națiuni sud-americane, Salvador și Honduras, au ajuns să se războiască, printre motivele conflictului s-au regăsit și niște partide de... fotbal.