Cum (nu) am devenit inginer

Publicat în Dilema Veche nr. 568 din 31 decembrie 2014 - 7 ianuarie 2015
Cum (nu) am devenit inginer png

Undeva, cîndva, pe la jumătatea anilor 1990. Acţiunea se petrece într-un laborator de electronică, plin de maţele colorate a tot felul de fire şi conectori electrici plus ecranele luminoase, cu spoturi fluorescente, ale unor osciloscoape moderne. Unul dintre aceste sublime aparate valora atunci cît o garsonieră confort II din cartierul Titan. Nici un calculator... prea scumpe încă, democraţia digitală era la început. O duzină de postadolescenţi de 20-21 de ani, îmbrăcaţi majoritatea cu blugi turceşti Pyramid şi veste din piele, turceşti şi ele, se mişcă dezordonat în jurul meselor de lemn. Se fac că lucrează, în aşteptarea pauzei de ţigară. Fetele, colegele noastre, citesc pe furiş ultimul Sandra Brown, cu suspine abia înfrînate. Profesorul, un bonhomme rotund, jovial, cheluţ, tipul de inginer care mănîncă circuite pe pîine dimineaţa la micul dejun, este la fel de plictisit ca şi noi. Tot în blugi Pyramid şi el. Anii lungi de meserie în care a căutat să aducă spre lumina ştiinţei generaţii întregi de ucenici şi-au lăsat amprenta asupra sa. E un amestec complex de umor, lehamite şi fermitate. Aşa că hotărăşte să mai calce pedala, să treacă timpul. Vrea să se amuze şi discută degajat cu un student. „Măi Bănică, ia spune tu frumos cătă’ colegii tăi şam uitat să precizez, este vorba de un ardelean rătăcit în Regatţ cîte picioruşe poate să aibă un tranzistor, măi draghe?“ „Trei, dom’ profesor“, răspunde hotărît şi cu un aer voit cazon studentul. Scena începe să capete alură de pedagogie de şcoală nouă, Caragiale a coborît printre noi, printre ucenicii ingineri. „Dar cu cinci picioruşe sau mai multe ai văzut tu, măi Bănică, să existe?“ „Am văzut, dom’ Profesor, dar nu le mai spunem tranzistoare, le putem denumi deja circuite integrate!“ „Bravos, Bănică, uite mai ai o întrebare şi scapi: or fi oare pe lume şi tranzistoare cu două picioare?“ „Or fi, dom’ profesor, dar sigur nu pe masa mea!“ La finalul dialogului, bunul nostru profesor se răsuceşte magistral pe călcîiul stîng, aşa cum fac soldaţii în timpul exerciţiilor cu arma, spunînd cu o mare doză de satisfacţie în glas, către ceilalţi: „Ascultaţi aici! Colegul vostru va ajunge într-o bună zi un cunoscut om politic sau un renumit botanist. Dar niciodată nu va fi inginer. Dacă mîine ar fi închişi toţi inginerii din urbea noastră, tu ai fi eliberat imediat. Eşti nevinovat rău, măi dragă!“

Timpul a trecut, nu am devenit nici om politic, nici botanist. Ca pentru mulţi din generaţia mea, a anilor 1989 – 1990, atunci cînd Istoria s-a rupt în două, fără ca noi să fim pregătiţi pentru asta, studiile politehnice şi ingineria au fost (aproape) o obligaţie, şi nu o alegere. Trenul formării noastre profesionale a plecat dintr-o gară comunistă, cenuşie, pentru a ajunge la destinaţie într-o lume nouă, plină de culori şi promisiuni, dar extrem de instabilă. Ne pregăteam pentru „dulceaţa“ unei vieţi mediocre, dar stabile, de inginer pe unul dintre marile şantiere ale patriei. A trebuit însă să uităm tot şi să înfruntăm, complet nepregătiţi, cea mai dramatică schimbare din istoria României contemporane.

Foarte puţini dintre noi au avut curajul să renunţe la Politehnică, să înceapă o altă facultate, mai apropiată de vocaţia lor. În anul de graţie 1993, autorul acestor rînduri a vrut să renunţe la tranzistori şi tiristori, pentru a urma o altă cale, un „altceva“, fără chip şi formă bine precizate. Presiunea mediului înconjurător, a colegilor şi a familiei, teama de necunoscut au fost atît de puternice, încît a trebuit să renunţ. Preţul a cinci ani de zile de şcoală politehnică (nu aş spune ani irosiţi, ci mai degrabă prost cheltuiţi în ecuaţia vieţii) îl mai plătesc şi astăzi. Mă simt un convertit intelectual, orice aş face. Iar răutăcioşii nu uită niciodată să-mi reamintească faptul că sînt „un simplu inginer“, ca şi cum acest lucru ar fi un stigmat şi un dezavantaj competiţional. Revenind la logica generaţională, aş dori să mai spun că a trebuit să ne reprofilăm, imediat după terminarea studiilor. O parte dintre noi a urmat alte specializări, alte licenţe etc. Alţii s-au aruncat în apa tulbure a „afacerilor“ din perioada de tranziţie, unii nu au mai ieşit deloc de acolo, alţii au reuşit să întemeieze mari averi. A devenit aproape un loc comun afirmaţia că mare parte a elitelor economice şi financiare ale României contemporane provin din ingineri. Ca mică paranteză, am citit de curînd, cu pasiune, volumul Primul an de publicitate (Tandem Media, 2013), interviuri pe care dl Petre Barbu le-a realizat cu „părinţii fondatori“ ai publicităţii din România. Marea majoritate au fost „la bază“, ingineri. Punct şi de la capăt. În tentativele noastre, adesea disperate, de a ne reprofila, de a găsi o cale vocaţională existenţei noastre profesionale, se poate citi de fapt întreg destinul acestei ţări, după căderea comunismului. Sociologia eşecului individual, dublată de cel naţional.

Ce nu a mers, de ce nu am devenit ingineri? Nu ştiu cum mai decurge acum procesul de formare profesională în politehnica românească. Pot însă să fac un mic inventar al slăbiciunilor de atunci. Îmi permit acest nevinovat exerciţiu pentru că mai tîrziu am putut să observ, ce-i drept din exterior, cum avea loc procesul de selecţie şi formare la celebre şcoli politehnice din Europa, cum ar fi celebra École polytechnique fédérale de Lausanne (EPFL). Gustul pentru autonomie, gîndire liberă şi independentă era unul dintre ingredientele de bază ale formării inginereşti de acolo. Noi am fost educaţi într-o logică a „ascultării“ şi a obedienţei, aproape religioase, terorizaţi de examene fără cap şi fără coadă, multe dintre ele complet inutile şi fără aplicabilitate practică. Principiile ingineriei, metoda sa de lucru sînt eminamente logice. Referinţele sînt tehnice, ştiinţifice, matematice, imbricate într-o acţiune riguroasă şi suplă, în acelaşi timp. Acest lucru trebuia să se reflecte în formarea noastră, în programul de studii. Văzută cu detaşarea pe care ţi-o dă timpul, în cazul nostru totul lasă impresia unei scufundări vesele, a unui haos inconştient.

Ne-a lipsit complet şi o istorie a ştiinţei(lor) inginereşti, pentru a ne arăta că nu venim de nicăieri şi că inginerii au construit lumea modernă, aşa cum o cunoaştem astăzi. Măcar despre Cyrus Smith, inginerul-inventator şi insula sa misterioasă, să ne fi vorbit cineva! Tot în Occident mi-am dat seama că inginerii manifestă un remarcabil esprit de corps, au o conştiinţă sigură, netulburată, a apartenenţei la o elită profesională. Nu degeaba mari şcoli politehnice au fost la origine instituţii militare. Noi eram victima bancurilor centrate pe asemănarea dintre ochii cîinilor şi ai inginerilor (ambii reflectă mare fidelitate, sînt umezi şi nu se pot exprima folosind cuvinte), percepuţi ca o cantitate în dauna calităţii. Nu ştiu cît s-a schimbat din toate acestea, astăzi. Nu ştiu dacă tinerii politehnişti mai renunţă sau nu la studiile lor, atunci cînd simt că nu au vocaţii tehnice. De un lucru sînt însă sigur: viitorul ingineriei depinde, în România, de recucerirea mîndriei de a fi inginer, de a aparţine elitei, repet. Inginerii sînt cei care construiesc, de fapt, dezvoltarea durabilă, esenţială pentru viitorul nostru ca specie umană. Inginerul a murit. Trăiască însă ingineria! 

Mirel Bănică este inginer electronist, specializarea electronică industrială.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Umbra lui Putin în România. Un cunoscut expert în securitate explică de ce am devenit o țintă pentru spionajul rusesc
Rusia a pornit un veritabil război hibrid împotriva NATO, iar România e una dintre ținte. Analistul Hari Bucur Marcu a explicat motivele pentru care serviciile ruse sunt hiperactive în zonă și de ce România reprezintă o țintă importantă pentru spionii Kremlinului.
image
Mulți voluntari străini au crezut că sunt pregătiți să lupte în Ucraina, dar s-au înșelat, spune un veteran american
Unii voluntari occidentali care s-au alăturat războiului din Ucraina au fost uciși după ce s-au înrolat presupunând eronat că lupta va fi ușoară, a declarat pentru Business Insider un veteran american care a luptat în Ucraina de la începutul invaziei și până în decembrie.
image
„Copiii spun lucruri trăznite“, momente de colecție: Nu s-a oprit din râs toată emisiunea VIDEO
Virgul Ianțu s-a amuzat copios alături de fiecare copil care a spus un lucru amuzant în cadrul show-lui de televiziune.

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.