„Oamenii nu donează Bisericii în sine“ - interviu cu Mirel BĂNICĂ
Este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor. Cea mai recentă carte a sa se numeşte Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană.
L-am întrebat pe Mirel Bănică care e raportul dintre credinţă şi filantropie, de ce crede că oamenii donează mai uşor în conturile bisericii decît pentru alte cauze.
Am dat peste această ştire din 2010: „Aproape o treime dintre românii care au decis să direcţioneze, în 2009, 2% din impozitul pe profit au făcut-o către conturile bancare ale bisericilor şi fundaţiilor bisericeşti, arată rezultatele unui studiu realizat de GfK. Astfel, românii au donat circa 34 de milioane de lei din impozitul pe venit către instituţiile bisericeşti.“ De ce credeţi că donează românii la biserică, şi nu pentru alte cauze?
Să nu exagerăm. Am senzaţia că acum se donează (mai exact, redirecţionare 2% venit) mai ales pentru alte cauze decît pentru Biserică. Sau mai bine spus „Biserici“ – veţi fi uimiţi cum se prezintă situaţia în cazul altor culte religioase reprezentate în România. În cadrul acestora, rata de donaţie, procentual vorbind, este mult mai mare decît în cazul celor care aparţin BOR-ului. Donează pentru că aşa le spune conştiinţa să o facă. Problema în cazul BOR-ului nu este primirea acestor diverse donaţii, ci modul netransparent în care ele sînt gestionate. O „transparenţă“ greu de realizat, la urma urmei. Plus imensul deficit de imagine pe care îl are acum în spaţiul public: este concepută ca o instituţie bogată (eterna poveste!), ceea ce nu este cazul, adesea, cînd arunci o privire atentă în interiorul acesteia.
Care e raportul între credinţă şi filantropie? Cel care dă bani se simte mai aproape de Dumnezeu? Ce se poate „ierta“ plătind nişte sume de bani?
Problema banilor oferiţi bisericii (şi nu doar a banilor, ci şi a multor altor bunuri) este mult mai complicată decît pare la prima vedere.
În plus, cred că noi suferim şi de un mod simplist de a vedea lucrurile, consecinţă a mai multor decenii de „materialism-dialectic“. Nu mai este vorba de 2% din impozit, bănuţul ideal al văduvei sau moneda de 50 de bani strînsă în batista bătrînilor de la ţară. Max Weber, părintele fondator al sociologiei religiilor, a acordat un loc central, în scrierile sale, raportului dintre „bunurile de salvare“ (Heilsgut-ul german sau biens de salut franţuzesc), pe care credincioşii le oferă bisericilor de care aparţin şi, atenţie, consecinţelor sociale ale acestui act. Există un „comerţ simbolic“ între lumea de aici şi cea de dincolo, ne spune Weber, donaţiile în bani sau alte bunuri simbolice (alimente, tămîie şi aromate, lumînări) făcînd parte din acesta, pe lîngă rugăciuni sau alte forme de devoţiune spirituală. Oamenii nu donează Bisericii în sine, ci Absolutului pe care îl reprezintă aici, în lumea noastră. Promisiunea că prin slujitorii săi (pe care Weber îi califică drept „virtuozi ai sacrului“) ea poate administra (atenţie, nu „garanta“) mai eficient mîntuirea. Ceea ce-l preocupă, însă, pe marele sociolog german sînt structurile sociale de care sînt legate aceste bunuri, evoluţia lor. Faptul că acum redirecţionăm 2% din impozitul pe venit (uneori virtual, pe Internet) către biserici arată tocmai acea evoluţie de care vorbea Weber.
Eu o percep mai degrabă ca pe una secularizantă, o raţionalizare a gestului. Mass-media nu vrea (sau nu poate) accepta astfel de explicaţii raţionale, iar Biserica interpretează totul în cheie teologică – o teologie a darului, care nu prea mai prinde la omul modern.
Care e circuitul banilor în biserică? Enoriaşul, oricît ar fi de amărît, pînă la urmă îi dă.
Grea întrebare, nu pot să răspund decît fragmentar. Astfel, mulţi dintre noi avem în faţa ochilor butoiaşul metalic închis cu lacăt în care se află reţeta financiară a pelerinajelor de la Iaşi, Bucureşti etc.
Obiectul este păzit straşnic de un preot sau călugăr şi vînat la fel de ochiul camerelor de filmat al televiziunilor dornice de emoţie şi senzaţional. Dar cine poate şti, în afara autorităţilor religioase locale, cîţi bani sînt acolo? Oficial, ni se spune că vor avea ca destinaţie opera filantropică, construcţia, dotarea a noi locaşuri de cult etc. Dar noi nu dispunem de o monografie (cercetare de teren) amănunţită a unei parohii ortodoxe, pentru a putea surprinde cu acurateţe adevăratul său mecanism de funcţionare, inclusiv circuitul banilor, şi nu doar cel din celebra „cutie a milei“. Dar care preot ar accepta oare un asemenea studiu şi s-ar lăsa studiat?
În sfîrşit, să nu uităm că Bisericile (ortodoxă, catolică, protestantă) sînt de fapt nişte megaorganizaţii, înalt ierarhizate, cu reguli stricte de funcţionare. Logica secretului, inclusiv cel financiar, le asigură coeziunea şi buna derulare a operaţiunilor. Exagerez voit, lansînd o întrebare deschisă: într-o mare companie multinaţională de telefonie mobilă, putem afla din exterior care este, cu adevărat, „circuitul banilor“?
Se tot vorbeşte de faptul că nu se impozitează nici un fel de contribuţie a credincioşilor. Sînt banii bisericeşti altfel?
Nu sînt în măsură să răspund la această întrebare. Un finanţist, cu date şi studii de caz concrete, ar putea furniza un răspuns, dacă nu complet, cel puţin folositor. Nu, banii în sine nu sînt altfel. Altfel este natura relaţiilor dintre Biserică şi Stat în lumea ortodoxă, unde încă funcţionează o „simfonie“ (ce-i drept, imperfectă) a relaţiilor dintre cele două entităţi. Alegerile recent încheiate au fost o probă în acest sens, de „simfonie“ în sensul serviciilor reciproc avantajoase, destinate supravieţurii pe termen lung.
O altă discuţie, cu care am intrat deja pe tărîmul delicat al teologiei politice şi sociale.
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: Dan Stanciu
