Niciodată nu e prea tîrziu
- argument -
Eram încă la cursurile de masterat, cînd am dat peste un anunţ lipit pe avizierul din holul Facultăţii de Litere: „Căutăm redactori pentru revista Atitudini.“ Sediul era pe Magheru, aveam nevoie de un job, aşa că le-am făcut o vizită. Partea cu datul unui search pe Google înainte, ca să văd despre ce gen de publicaţie e vorba şi la ce ar fi trebuit să mă aştept – nu exista.
Am intrat. Pe uşă scria CENTRAS, adică Centrul de Asistenţă pentru organizaţii neguvernamentale. Ei editau revista pentru care am ajuns să scriu apoi mai bine de doi ani. A fost o şcoală bună, am făcut reportaje în locuri în care n-aş fi ajuns niciodată dacă aş fi lucrat la o revistă literară. Şi, mai ales, am cunoscut oameni care credeau că o societate devine normală dacă faci lucruri. Aşa că puneau umărul şi mişcau munţii în pătrăţelul lor. Banii pentru Centrele de zi pentru copii defavorizaţi sau femei agresate, pentru spitalele-azil unde erau îngrijiţi bătrînii abandonaţi, pentru cei care, noapte de noapte, le duceau mîncare caldă copiilor străzii, sau pentru şcoala în care puştii fără nici o şansă învăţau acrobaţii de circ – veneau atunci mai ales din donaţii şi fonduri din străinătate. Am văzut multe, am scris şi m-am întrebat dacă cei care îi ajută pe ceilalţi sînt altfel decît cei cărora nu le pasă decît de casa, maşina şi familia lor. Şi dacă să ajuţi e o vocaţie sau un sacrificiu.
După mai bine de 15 ani, lucrurile s-au schimbat mult în zona aceasta. Poveştile de acum, pe care le-am aflat documentîndu-mă pentru Dosar, stau mărturie că implicarea e de foarte multe feluri. Cred că filantropia se învaţă şi ţine de un fel de igienă personală. Nu contează vîrsta, profesia sau cîţi bani cîştigi. Ci, mai degrabă, felul în care te raportezi la lumea în care trăieşti. Niciodată nu e prea tîrziu sau prea devreme să faci un gest pentru proiectele, ideile, cauzele care te interesează. Am descoperit oameni care au făcut borcane de zacuscă, fotografii, sau au croşetat fulare pe care le-au vîndut apoi pentru a putea strînge bani pe care i-au dat mai departe, alţii care şi-au dorit să-şi doneze banii de la nuntă. Orice se poate. Şi nu e vorba despre supereroi aici.
Îi mulţumesc Georgianei Ilie, ghidul meu în lumea donaţiilor şi donatorilor. Şi tuturor celor care au scris despre experienţele lor şi ale celor din jur. Şi, nu uitaţi, gesturile mici chiar pot schimba uneori lumea.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
