Marketingul luptei cu moartea

Simona TACHE
Publicat în Dilema Veche nr. 566 din 18-23 decembrie 2014
Marketingul luptei cu moartea jpeg

În România, dacă te internezi să te operezi de apendicită, sînt şanse mari să fii trezit mai devreme din anestezie de nişte zgîlţîituri la capătul cărora se află o asistentă scîrbită: „Haideţi, domnu’, scularea! Mergeţi repede la farmacia spitalului, să ne cumpăraţi nişte betadină, că trebuie să vă schimbăm pansamentul şi nu mai avem cu ce să vă dezinfectăm! Şi, dacă tot mergeţi, să luaţi şi nişte seringi de unică folosinţă, pentru colegul cu care împărţiţi patul, că are dureri şi nu avem cu ce să-i facem calmante.“

Dacă, în ţările civilizate, rata de supravieţuire la copiii bolnavi de cancer e de 90%, la noi, unul din doi moare pentru că sistemul de sănătate e incapabil să ne apere dreptul la viaţă, garantat prin Constituţie. Nu avem posibilităţi de diagnosticare exactă pentru anumite tipuri de cancer, nu avem suficiente aparate de radioterapie, iar cele pe care le avem sînt vechi şi perimate, nu avem bani de citostatice, nu avem, nu avem, nu avem…

În asemenea condiţii, nu e de mirare că tot mai mulţi români ajunşi în situaţii medicale cruciale îşi caută salvarea în altă parte. Dacă deschizi Internetul într-o zi normală, e imposibil să nu te întîlneşti măcar cu trei tragedii. Oamenii îşi spun poveştile zguduitoare şi apoi te roagă să le virezi un mic ajutor în conturi, ca să poată să meargă să se trateze în clinici din afară, la costuri exorbitante, de sute de mii de euro. Dar pe cine să ajuţi mai întîi, cînd e inflaţie de nenorociri, iar la uşa Facebook-ului îţi bat copii a căror viaţă atîrnă de un transplant complicat, tineri a căror salvare atîrnă de o operaţie despre care în România nici nu s-a auzit, ori bătrâni care au nevoie de cîteva mii de lei, ca să-şi cumpere o proteză auditivă? Pe cine să ajuţi mai repede, cînd acestor cauze medicale li se adaugă zeci şi sute de cazuri de sărăcie cruntă, poveşti ale unor copii pe care i-a prins iarna desculţi, într-o bojdeucă, ori istorii cu bebeluşi abandonaţi în maternităţi, pentru care nu există lapte praf şi scutece? Pentru cine să deschizi contul de Internet banking, ca să faci un virament din puţinul pe care-l ai, atunci cînd tuturor celor de mai sus li se adaugă zeci şi sute de ONG-uri care salvează căţei maltrataţi, renovează spitale, protejează victime ale violenţei în familie ş.a.m.d.?

Pe zi ce trece, ne imunizăm tot mai tare, pe zi ce trece, poveştile cutremurătoare care ne ajung la urechi ne găsesc tot mai puţin dispuşi să empatizăm, să plîngem pentru cei care suferă şi, în final, să le sărim în ajutor. Nu e rea-voinţă, e o consecinţă firească a afluxului mare de tragedii la care sîntem expuşi. Pe de o parte, am căpătat, pur şi simplu, rezistenţă, exact ca bacteriile la antibiotice, pe de alta, şi dacă n-am căpătat-o încă, nu mai putem să ducem atîta durere şi începem, pur şi simplu, să fugim de ea. Încercăm să ne expunem cît mai puţin. E un mecanism de autoapărare absolut firesc.

Rezultatul: cei care ies în social media şi strigă după ajutor se trezesc nu doar în condiţii de concurenţă atroce, ci şi faţă-n faţă cu un public anesteziat, din ce în ce mai greu de convins să ducă mîna la portofel. În aceste condiţii, ajung să „cîştige banii“ tragediile care se „vînd“ cel mai bine. E pur şi simplu marketing, un marketing al suferinţei, care trebuie făcut ca la carte. Nu mai contează atît de mult povestea, poveştile sînt toate la fel, cu oameni care au de plătit sute de mii de euro pentru ceea ce alţii au (deocamdată) gratis: nişte viaţă, nişte ani în plus. Contează felul în care ea e spusă, măiestria celor care o scriu, contează modul de prezentare, contează credibilitatea celor care lansează şi propagă mesajul. Între un status amărît de Facebook şi o campanie făcută ca la carte (cu site, număr de SMS, pagină de Facebook, concerte şi alte evenimente dedicate, slogan şi cîte şi mai câte), banii îi va lua campania făcută ca la carte. Şi mai e ceva care atîrnă absolut decisiv: transparenţa faţă de potenţialul donator. Între un strigăt disperat care spune „Am nevoie de 120.000 de euro, ca să mă tratez la o clinică din Paris“ şi unul care spune „Am nevoie de 120.000 de euro, ca să mă tratez la clinica cutare din Paris, care o să-mi facă tratamentul cutare, constînd în procedura X, iată, ataşez corespondenţa cu clinica, dovada că m-au acceptat la tratament, documentele de diagnostic şi devizul estimativ, cu semnătura clinicii“, ghiciţi cine va convinge. Exact. Aţi ghicit. Cu cît eşti mai transparent şi dai mai multe informaţii, cu atît eşti mai convingător. Şi e firesc să fie aşa. Printre tragediile reale, circulă şi foarte multe escrocherii, iar donatorii nu vor să fie păcăliţi. Îşi doresc să fie siguri că banii lor s-au dus către un caz real şi îşi mai doresc ceva foarte important: să fie ţinuţi la curent cu evoluţia cazului pentru care au donat. Vor să audă veşti bune, vor să se bucure alături de cel pe care l-au susţinut şi cu care au empatizat, în ultimă instanţă vor, pur şi simplu, să nu aibă senzaţia că au aruncat banii într-o gaură neagră, care a dispărut pentru totdeauna de pe faţa Internetului. Pentru asta este absolut obligatoriu să se facă follow-up. O campanie serioasă nu se termină decît la multă vreme după ce pacientul s-a însănătoşit. Pînă atunci, cineva din familie (sau chiar el, dacă poate) updatează periodic blogul care i-a spus povestea, ţinîndu-i la curent pe cei care l-au ajutat, cu tot ce i se întîmplă important din punct de vedere medical. O campanie serioasă îi ţine la curent pe donatori chiar şi în situaţia în care pacientul pierde lupta cu boala. Ştiu, sună extrem de cinic, dar, în momentul în care ai ajuns să ceri ajutorul unor necunoscuţi, le datorezi sinceritate pînă la capăt. Dacă nu o oferi, încrederea lor în cei care ţi-au propagat mesajul va scădea, odată cu disponibilitatea lor de a mai dona şi pentru alte cazuri, în viitor.

Cum spuneam, concurenţa pe piaţa suferinţei este uriaşă, şi nu mai vorbim de empatie şi-atît, vorbim de marketing, în cel mai exact şi mai crud sens al cuvîntului. Marketing al luptei cu moartea. Trăim în ţara care ne-a răpit pînă şi dreptul de a ne trăi durerile fizice cu demnitate. Am ajuns vînzători ai propriilor tragedii. 

Simona Tache este jurnalistă şi scriitoare. O găsiţi şi pe blogul www.simonatache.ro.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cum este terorizată de vecini o familie din Timișoara: „Coșmarul durează durează de 20 de ani, defilează cu topoare și cu un pistol prin curte” VIDEO
Imagini șocante surprinse de o cameră de supraveghere, în ele se observă cum mai mulţi cetăţeni de etnie romă terorizează o familie din Timişoara. Primarul Dominic Fritz a publicat imaginile și a făcut apel la instituţiile statului pentru a stopa acest fenomen.
image
Medicamentele care vor fi retrase din farmaciile din România, de săptămâna viitoare
Șapte medicamente de pe piață vor fi retrase pentru că nu respectă standardele de conformitate.
image
Perla Coroanei industriei auto din România. Cum a ajuns Uzina Aro în vizorul negustorilor de automobile din întreaga lume
Automobilul Românesc Original, ARO, supranumită „Florea de colţ” a munţilor, a cunoscut gloria în anii ’70 şi ’80. În Italia, în 1972, presa vremii vorbea elogios despre un câştigător al unui mare raliu automobilistic internaţional, cel de la Prato.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.