Vocaţia europeană a „butoiului cu pulbere“ - între experimente politice şi lecţii încă neînvăţate
Europenizarea „butoiului cu pulbere“ este un proces încă foarte departe de a se fi încheiat, în contextul în care, cu excepţia fericită a Croaţiei (şi cu cea mult mai precoce a Sloveniei, din 2004), în celelalte state rezultatele vizibile întîrzie să apară. Anul 2014 promite să aducă mari schimbări ce vor afecta direct implementarea politicii de aderare a ţărilor din Balcanii de Vest la Uniunea Europeană. Care sînt perspectivele?
Aceste schimbări nu sînt anunţate doar de prilejul aniversar al centenarului atentatului de la Sarajevo, prilej cu care s-a încercat o mai profundă reevaluare a tensiunilor încă persistente în „butoiul cu pulbere“ şi a responsabilităţii pe care statele europene trebuie să le asume pentru a stabiliza regiunea, fără a se mai recurge la conflict armat. Un alt motiv este şi că 2014 a fost an electoral atît la nivel UE, cît şi în cîteva din statele candidate (Serbia, Kosovo şi, cel mai recent, Bosnia). Rezultatele acestor runde electorale nu au adus prea multe speranţe privind accelerarea procesului de integrare, început oficial în 2003, odată cu lansarea Agendei de la Salonic, prin care UE deschidea perspectiva aderării celor patru state din fosta Iugoslavie, la acea vreme (Croaţia; Serbia şi Muntenegru; Macedonia; Bosnia şi Herţegovina) precum şi a Albaniei. După mai bine de un deceniu de atunci, entuziasmul europenilor privind extinderea a scăzut vertiginos, iar regiunea Balcanilor s-a schimbat şi ea, fiind mai reticentă faţă de implementarea reformelor solicitate de UE.
Să le luăm pe rînd. În momentul de faţă, Albania, Macedonia, Muntenegru şi Serbia au Acordurile de Stabilitate şi Asociere (ASA) intrate în vigoare şi sînt oficial recunoscute ca state candidate. Dintre acestea, doar Muntenegru (din 2012) şi recent Serbia (din 2014) au început negocierile preliminare de aderare. Deşi avansate din punct de vedere al reformelor, negocierile cu Macedonia nu pot începe, din motive politice (Grecia se opune cu veto în Consiliu, din pricina cunoscutei dispute a „numelui“), iar Albania mai are încă mult de lucru pînă va putea începe negocierile. Bosnia şi Kosovo formează un alt grup, al statelor cu cele mai mari probleme din regiune, încă departe de anticamera aderării (Bosnia are doar Acordul Interimar intrat în vigoare, cu ASA încă în ratificare, în timp ce Kosovo, tot în acest an, a iniţiat procedura de negocieri ASA). Dintre toate, Bosnia, Kosovo şi Macedonia sînt statele ce se confruntă cu cele mai mari obstacole în procesul integrării, toate fiind confruntate cu sisteme de guvernare multietnică, rezultate în urma unor conflicte interetnice severe şi a unor intervenţii militare externe. Reconcilierea interetnică, una din premisele principale ale misiunilor civile şi militare ale UE în aceste trei ţări, precum şi a procesului de integrare europeană cu componente primordial economice şi politice în cadrul ASA, nu a reprezentat un obiectiv împărtăşit al liderilor locali. Violentele proteste de stradă din această vară de la Skopje, ce au readus pe tapet nemulţumirile minorităţii albaneze, precum şi rezultatele alegerilor din Kosovo şi Bosnia, care îi menţin la putere pe vechii lideri cu pasiuni etnice exacerbate, nu sînt deloc semne de încurajare a unei agende de reformă proeuropeană.
Deşi experţii din două echipe succesive ale Comisiei europene (conduse de Olli Rehn şi apoi de Ştefan Fülle) au încercat să se plieze pe situaţiile nou apărute în Balcani, în ultimul deceniu, ceea ce a rămas constant în acest proces a fost rezistenţa elitelor locale în a implementa reformele care le pun în pericol poziţia de putere şi controlul discreţionar asupra resurselor decizionale (ceea ce anumiţi autori au numit „capturarea statului“). Mărturie stau indicatorii stagnanţi din sfera statului de drept (corupţia, controlul politic asupra puterii judiciare, instituţii prost gestionate şi cu o administraţie extinsă şi ineficientă) ce au rămas aproape „neatinşi“, în ultimul deceniu, în toate statele din regiune, în timp ce, în unele cazuri, acestea au suferit chiar un regres (Bosnia). Aceste tipuri de elite „etnocratice“ s-au menţinut la putere, iar UE a continuat să negocieze cu ele, consolidîndu-le puterea. Aşadar, un element important ce trebuie înţeles este că elitele politice din statele Balcanilor de Vest au fost duplicitare – pe de o parte, aplaudau integrarea ca pe cel mai important proiect politic de revigorare a statelor după război şi tranziţie, pe de altă parte, au răspuns cu ostilitate încercărilor de reformă şi condiţiilor tehnice ale aderării, mai ales în sfera „de neatins“ a statului de drept. Trebuie însă spus că la toate aceste acţiuni de „politizare“ a unui proces ce se dorea a fi unul tehnic şi transparent au contribuit şi statele membre UE, care au adoptat poziţii separate faţă de cele ale UE. Cazul cel mai ilustrativ este cel al recunoaşterii Kosovo, unde, datorită celor cinci state membre UE care au refuzat recunoaşterea independenţei Kosovo, misiunea UE de protejare a statului de drept în Kosovo EULEX a trebuit să adopte o poziţie aşa-zis „neutră faţă de statut“, ceea ce creează în realitate mari ambiguităţi politice şi blochează reformele instituţionale. Aşadar, politizarea condiţiilor tehnice şi amînarea aderării sînt consecinţe ale acţiunilor ambelor părţi ale dialogului.
UE a avut ambiţii mari în zonă, iar unele din ele s-au dovedit nerealiste. Prin includerea în procesul de extindere a unor state ce abia dacă puteau fi numite state – avînd în vedere gradul ridicat de contestare internă şi guvernarea nefuncţională –, UE a vrut să dea Balcanilor de Vest cîteva premii de „încurajare“, pentru a demonstra că există o aşa-numită „vocaţie europeană“ în această regiune. S-a bazat pe faptul că această „vocaţie“ şi aceste „premii de încurajare“ (de pildă, liberalizarea vizelor) vor fi folosite ca un motor, pentru o europenizare accelerată şi încununată de succes. Dar evenimentele de la 11 septembrie 2001, conflictul civil din Macedonia şi, ulterior, preluarea misiunilor de menţinere a păcii de la NATO din Bosnia şi Kosovo, culminînd cu gestionarea regimului post-independenţă al Kosovo s-au succedat rapid, concomitent cu o serie de crize instituţionale interne, cu care s-au confruntat Uniunea şi statele membre. Oscilarea statelor membre între poziţii politice uneori divergente faţă de procesul de negociere cu Balcanii de Vest a făcut ca politica de aderare să fie mai puţin tehnică şi să împrumute, de la politica externă a UE, gradul ridicat de politizare. Angajarea UE şi cu structuri de menţinere a păcii sub umbrela CFSP în Macedonia, Bosnia şi Kosovo, concomitent cu Procesul de Stabilizare şi Asociere (PSA) a fost un factor ce a îngreunat procesul de transfer normativ din cadrul politicii de aderare. Astfel, natura experimentală a acestor măsuri a scăzut capacitatea de previzionare şi control asupra procesului, astfel încît ţintele stabilite au fost progresiv schimbate sau amînate. Drept consecinţă, în toată această perioadă, motivaţia tuturor actorilor implicaţi în proces a fluctuat, iar spre final, mai cu seamă după 2008, a scăzut vizibil.
Aşa-numita europenizare „eşuată“ din Balcani s-a bazat pe un set de aşteptări nerealiste pe care toţi actorii implicaţi şi le-au făcut în privinţa rolului de „panaceu“ al UE, privind reconstrucţia unei regiuni profund fragmentate şi încă în căutare de repere politice stabile. Prin politizarea condiţiilor de aderare, prin încercarea unor „experimente“ politice, dar şi prin transplantarea unor modele de negociere de la statele din Centrul şi Estul Europei la cele din Balcanii de Vest, UE a devenit progresiv parte a problemei, mai degrabă decît parte a soluţiei. O revizuire fundamentală a interacţiunii strategice şi a aşteptărilor pe care statele din Balcani le pot avea de la apartenenţa la UE este imperativă în anii ce vor veni. Rămîn astfel la dispoziţia noului leadership european numeroase lecţii de învăţat şi de aplicat, privind transferul instituţional, cooperarea între sfera politică şi cea administrativă, şi măsuri de consolidare a unei culturi politice, necesară pentru o mai uşoară „europenizare“. După validarea finală a Comisiei Juncker devine astfel limpede că priorităţile UE de politică externă sînt acum altele, iar la nivel simbolic nu se poate construi capital politic pe integrarea „forţată“ a Balcanilor de Vest, în contextul în care aceştia nu dau semnele de progres aşteptate de Comisie.
Miruna Troncotă este cercetătoare postdoctorală şi cadru didactic asociat la Departamentul de relaţii internaţionale şi integrare europeană, SNSPA. În aprilie 2014 a publicat volumul Bosnia and Herzegovina. A Critical Case Study of Europeanization, la editura Tritonic. Recent a publicat sub pseudonimul Miruna Vlada volumul de poeme Bosnia. Partaj la Editura Cartea Românească.
Foto: M. Trancotă