Puţinele drepturi ale victimelor

Problema violenţei începe de la definirea incorectă a fenomenului. În România, legea foloseşte sintagma de „violenţă în familie“, care descrie doar o parte a problemei mai largi. În legislaţia europeană, se foloseşte termenul de violenţă de gen, care cuprinde violenţa domestică, dar şi forme de violenţă din partea unui agresor din afara familiei (hărţuire sexuală la locul de muncă, agresiune sexuală, viol), inclusiv în cupluri de tineri, care nu au stabilit relaţii similare familiei. Pentru a putea dezvolta politici eficiente de prevenire şi combatere, ar trebui ca ele să aibă la bază o definire şi o înţelegere corectă a problemei, iar principala cauză a violenţei de gen, atît în România, cît şi în lume, are legătură cu inegalitatea dintre femei şi bărbaţi şi cu prejudecăţile care asociază masculinitatea cu agresivitatea şi dominarea, iar feminitatea – cu un trup frumos, accesibil oricînd. Atîta timp cît vorbim doar despre violenţă în familie şi credem că e cauzată de lipsa educaţiei şi de alcoolism, toate măsurile pe care le gîndim vor rata sursa problemei.

Aplicarea legii este influenţată de prejudecăţi. O problemă şi mai delicată priveşte atitudinea autorităţilor (inclusiv a poliţiei şi a judecătorilor) faţă de victimele violenţei de gen, care afectează negativ aplicarea legii. Cazurile lor sînt, de multe ori, considerate minore, amînate, ca şi cum, acolo unde e vorba de bătaie, viol, hărţuire, se speră că părţile se vor împăca sau cel puţin că îşi vor continua conflictul tot în privat şi departe de autorităţi. Blamarea victimei este extrem de frecventă, chiar printre cei care trebuie să ofere ajutor, iar acest fapt conduce la dublă victimizare şi la un efect opus celui menit legii. Am fost martori la situaţii în care o femeie care venise la poliţie să reclame o situaţie de violenţă din partea soţului a fost ironizată şi trimisă să cumpere hîrtia pentru redactarea plîngerii de la xeroxul de peste drum. Mama unei fete violate de un taximetrist ne-a povestit că poliţistul care le-a însoţit pe ea şi pe fiica ei la locul faptei, pentru reconstituire, făcea glume pe seama fetei, iar cînd mama a protestat, poliţistul a spus că încearcă să mai destindă atmosfera. O victimă ne-a povestit că la procesul de divorţ în care ea acuza soţul de violenţă, judecătoarea a întrebat-o dacă nu cumva violenţele erau întemeiate, manifestînd o atitudine similară agresorilor care cred că, dacă au motive întemeiate, au tot dreptul să lovească. Oricum, cele mai multe victime nu apelează la ajutor din cauza temerii că nu vor primi protecţie eficientă, a ruşinii, a sentimentului de culpabilitate (de ce li se întîmplă asta tocmai lor?), a lipsei de încredere. Cînd se loveşte de dublă victimizare, persoana în cauză pierde şi puţina încredere care a determinat-o să raporteze violenţa. În general, doar 5% din atacurile violente asupra femeilor sînt raportate la Poliţie şi mai puţin de 1% sînt pedepsite. În ce priveşte violenţa sexuală, victimele sînt adesea fete minore. Conform organizaţiei UN Women, una din două fete vor fi victimele unei forme de abuz sexual înainte de a împlini 18 ani. În plus, ceea ce nu este înţeles de toţi cei responsabili să aplice legea este că în actele de agresiune între persoane apropiate, victimele, chiar şi adulte, au un grad de vulnerabilitate ridicat – sînt dependente de agresor, sînt cunoscute agresorului (cel care te agresează îţi ştie rutina zilnică, ştie unde să te găsească oricînd). Peste 90% dintre agresori sînt bărbaţi, 82% dintre abuzatori sînt cunoscuţi ai victimei, iar 19% sînt chiar rude. Toate acestea sînt motive ca victima să fie uşor de manipulat pentru a-şi retrage plîngerea. Deficienţa principală a codului nostru penal este că investigarea cazului încetează odată cu retragerea plîngerii victimei şi că autorităţile nu se autosesizează pentru a continua cercetările în cazuri cu risc crescut (de altfel, nici nu se face o evaluare profesionistă a riscului de repetare a violenţei).

Puţinele drepturi pe care victimele le au în România rămîn pe hîrtie. În ce priveşte aplicarea ordinului de protecţie, deşi legea prevede şi emiterea „de urgenţă“, în aceeaşi zi, un studiu naţional realizat anul trecut de organizaţia Transcena şi de alte opt ONG-uri din ţară a relevat că durata medie pentru emiterea ordinului este de două săptămîni. Victimele nu sînt nici informate, potrivit legii. Conform unui studiu realizat la judecătoria Timişoara de Asociaţia pentru Promovarea Femeii în România, în 97,8% dintre dosarele de violenţă monitorizate (inclusiv violenţă în familie) instanţa nu pune în vedere părţii vătămate că poate să-şi angajeze apărător din oficiu şi că poate beneficia de asistenţă juridică gratuită în condiţiile în care Legea 211/2004 şi Legea 678/2001 prevăd obligativitatea informării victimelor în acest sens. Persoana vătămată se constituie parte civilă şi primeşte daune în numai jumătate dintre cazurile de abuz sexual (57,14%). Dintre neregulile identificate în urma monitorizării judecării acestor cauze mai trebuie menţionate nesoluţionarea cauzelor într-un timp rezonabil şi individualizarea greşită a pedepselor. Conform cazurilor înregistrate la centrul pilot de suport pentru victimele violenţei sexuale de la A.L.E.G., audierea victimelor de viol la poliţie nu are loc întotdeauna în prezenţa unui psiholog (cum prevede Legea 211/2004) care să informeze cu privire la efectele frecvente ale traumei emoţionale, cum ar fi faptul că victima unui viol nu-şi aminteşte toate detaliile incidentului, iar în consecinţă tendinţa poliţiştilor este să o discrediteze. De asemenea, victima nu este întotdeauna îndrumată pentru a i se asigura asistenţa medicală, prevăzută de lege. 

Deşi Legea 217 prevede servicii de asistenţă pentru victimele violenţei în familie şi centre pentru agresori, finanţate prin Consiliile Locale, în puţine localităţi din ţară există adăposturi şi centre de informare şi consiliere pentru victimele violenţei, iar centrele pentru agresori se pot număra pe degetele de la o mînă. Existenţa serviciilor într-o localitate depinde în mare parte de prezenţa unor ONG-uri cu experienţă, cu specialişti formaţi din perspectiva drepturilor femeii prin proiecte şi colaborări externe în ultimii 15-20 de ani. Acestea sînt entităţi neguvernamentale care se autofinanţează şi multe nu beneficiază de nici un sprijin din fonduri publice. Pentru violenţa sexuală, lipsa serviciilor este şi mai dramatică, pentru că lipseşte pînă şi cadrul legal pentru servicii precum centrele de criză pentru viol, pentru care standardul Consiliului Europei este de un loc la 100.000 de mii de locuitori. Deocamdată trei iniţiative au devenit cunoscute în acest sens, centrul pilot de la A.L.E.G. în Sibiu, care oferă şi consiliere online, şi asistenţă juridică (finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, prin Fondul ONG în România), asociaţia Artemis din Cluj-Napoca şi un grup informal de femei din Bucureşti care organizează ateliere de sprijin după viol. Prin Proiectul „«Rupem tăcerea despre violenţa sexuală»: întărirea capacităţii ONG-urilor de a integra violenţa sexuală pe agenda publică“, A.L.E.G. organizează consultări tematice pentru ONG-uri pentru a dezvolta abilităţi de lucru specializate pe tema violenţei sexuale, inclusiv un centru de resurse online pe violentaimpotrivafemeilor.ro. 

Cu toate acestea, marile finanţări prin fonduri europene, cu bugete de milioane de euro, care s-au lansat în ultima vreme pentru proiecte de prevenire şi combatere a violenţei în familie şi traficului de persoane, se adresează cu precădere autorităţilor publice – în care predomină încă tendinţele de blamare a victimelor – fără a implica ONG-urile ca parteneri eligibili. Cum se va dezvolta sistemul de intervenţie şi monitorizare fără implicarea organizaţiilor active în domeniu, cele care au deservit victimele în ultimii 10-15 ani, în ciuda dificultăţilor în finanţarea serviciilor? Cum vor realiza „universităţile publice din domeniul militar“ formarea de specialişti care să înţeleagă corect cauzele violenţei de gen ce ţin de dominaţie şi control? La presiunea ratificării Convenţiei de la Istanbul, prevenirea şi combaterea violenţei de gen în România par să se prefigureze în sfîrşit ca o prioritate căreia i se alocă fonduri, dar oare în sprijinul victimelor, sau al autorităţilor care adesea le re-victimizează? 

Camelia Proca este directoarea Asociaţiei pentru Libertate şi Egalitate de Gen (A.L.E.G.) din Sibiu.