Familia este cea mai veche formă de organizare a oamenilor pe bază de naştere, căsătorie, adopţie şi trai în comun (înrudire, creşterea copiilor etc.). Familia nucleară e compusă din soţi, copii, părinţi, fraţi şi surori. Familia extinsă poate cuprinde bunicii, unchii şi mătuşile, verii, nepoţii şi nepoatele, cumnaţii şi cumnatele. La noi, ca şi în sudul latin, cumetriile extind şi mai mult familia. Naşul de botez sau de cununie – îndeobşte o figură puternică în comunitate – îşi extinde familia cu cea a cumetrilor şi a finilor, şi invers. Încă din Dreptul Roman gradul de rudenie e stabilit pe bază de consanguinitate, fiind şi un criteriu al moştenirii reglementate între rude. Căsătoria era interzisă între consanguini sub gradul 5 (veri primari) pe motiv de incest. 

În societatea tradiţională, aderenţa la familia extinsă era primordial datorată intereselor economice, politice, de putere în comunitate şi a valorilor date de aceasta. Societatea tradiţională era relativ imobilă, economia, avutul, securitatea, puterea fiind subsumate mărimii familiei, influenţei acesteia pe plan local. Individul trebuia să conlucreze cu familia extinsă care îi reglementa şi controla comportamentele. Era supus controlului ei pentru a supravieţui. Aceste adeziuni faţă de valorile familiei extinse erau mai puţin alegeri, cît comandamente etice. Chiar dacă exista un anume confort cultivînd familia extinsă (nume, avere), viaţa individului într-o asemenea familie nu era uşoară. Individul aparţinea familiei, nu avea alegere. Libertatea ar fi însemnat damnare, izolare, exil. Nu puteai fi decît Capulet sau Montague. 

Ce oferă azi apartenenţa la o familie extinsă? În primul rind, sentimentul de securitate percepută. Ei sînt vulnerabilii, săracii, izolaţii, trăitorii pe aceleaşi meleaguri. Populaţia satelor sărace şi adesea înrudită, ca şi săracii mahalalelor, needucaţi şi izolaţi cultural, corespunde acestui profil. Dar şi cei care sînt mai fragili şi care preferă libertăţii şi aventurii existenţiale securitatea, au idealizat familia extinsă, sentimentul de trib, gintă, clan. Creştinătatea originară, dar şi ideologia comunismului s-au bazat pe astfel de imagini. 

Dar familia extinsă nu diferea mult de trib, gintă sau de clan.

Tribul, ginta sau clanul sînt forme de organizare socială primitivă, structurate în principal pe bază de descendenţă de la un străbun perceput, real ori doar asumat (adoptat). Fiind o comunitate faţă în faţă, cu schimburi de valori imediate închise – toţi erau rude consanguine, prin alianţă ori asimilare, ele aveau o coeziune şi un control foarte mare. Personajul care dădea numele ginţii ori clanului de la care se revendica, era un ancestru feminin (matriarhal) sau masculin (patriarhal).  

Toate aceste clanuri, mafii, cunoscute în toată lumea, se bazează pe „cumetrii“ care funcţionează ca familii extinse. Termenii de „naş“, „frate“, „familie“ sînt folosiţi între membrii acestor organizaţii. Aceste „familii“ au unele caracteristici ale instituţiilor custodiale descrise de Goffman (

, Polirom, 2004), precum ideologia segregării – „ai noştri

ceilalţi“, a neexprimării spre exterior – „omerta“, sau mai moderatul – „rufele se spală în familie“, imposibilitatea de-a părăsi familia etc. 

Modelul tipic actual în societăţile prospere postmoderne este familia conjugală formată din părinţi şi copii. Acest fapt reflectă şi schimbările uriaşe intergeneraţionale pe plan tehnologic, cultural, educaţional şi axiologic, în aceste societăţi, astfel încît dorinţa majorităţii membrilor familiilor conjugale este de-a locui cu copiii, separat de generaţia părinţilor lor. Căsătoria nu mai este o decizie a familiei extinse, nici măcar un aranjament pentru un cîştig economic, social sau politic, ca într-o familie tradiţională (nefiind absolut excluse), ci persoanele îşi aleg partenerul pe bază de dragoste sau atracţie. E adevărat că, în lipsa liantului familiei extinse (economic, social etc.), în prezenţa emancipării femeii, a mobilităţii sociale, a unor ideologii individualiste (de ex. feminismul), separările, divorţurile şi refacerea unor cupluri cu copii proveniţi din parteneriate anterioare ori concepuţi din relaţii cu partener ocazional au dus la o sporire a familiilor monoparentale sau cu genetică mixtă. Ideologia este individualistă, căutarea liberă – şi riscantă – a binelui individual e pe prim plan. Şi cu toate astea, imaginea idilică a familiei, unde părinţii şi copiii stau în jurul bradului de Crăciun, este arhetipul.

Cu toate criticile nostalgicilor familiei tradiţionale patriarhale şi extinse, familia actuală de la noi, mai ales cea urbană, nu tinde să destrame instituţia familiei, ci să o reformuleze. 

Bogdan Lucaciu e psihoterapeut şi psiholog clinician.