Tema săptămînii

"Mass-media e cheia, căci nu poţi da mîna cu 20 milioane de locuitori, nu poţi merge, în calitate de candidat, din casă în casă, ai nevoie de un canal de difuzare în masă care să intermedieze relaţia dintre tine şi public."

"Campanii negative se fac şi în alte părţi. Peste tot se încearcă, într-o formă sau alta, diabolizarea adversarilor, dar, de obicei, forma e mai puţin dură decît în România, există o civilitate a confruntării politice."

1500 – Marinarii genovezi obişnuiau să poarte pantaloni confecţionaţi din denim, un material ce provenea din oraşul francez Nimes. Cuvîntul „jeans“ s-a format din expresia franţuzească „bleu de Genes“, însemnînd „albastru de Genoa“.

De la Truman Capote la Jean Genet, de la Karl Lagerfeld la Missy Elliott, toată lumea poartă sau a purtat blugi (oh, sper că le pot spune aşa, mi se pare mai sincer & mai asumat acest termen). Aşadar, care-i treaba cu blugii?

Îi privesc pe oameni, fără aşteptări, deşi probabil că greşesc. Îmi propun să observ primele zece perechi de blugi care se perindă pe aici. Probabil că primele zece perechi de blugi spun, totuşi, ceva despre timpul acesta. Aştept primele zece perechi de blugi, gîndindu-mă la deceniul trecut.

După sezoane întregi în care denimul a încercat să-şi facă reapariţia pe podiumurile din New York, Milano şi Paris, şi cînd ne gîndeam că nu va reveni în curînd în tendinţe, surpriză! În sezonul acesta denimul capătă noi valenţe, noi forme şi noi accente şi devine preferatul designerilor, tocmai datorită versatilităţii sale.

"Erau blugi româneşti, no name. Nici nu visam să am unii „de marcă“ sau „de la pachet“ sau „din shop“, vreodată. Şi chiar dac-aş fi avut, cum ar fi mers ei cu ţinuta mea generală jalnică – pulovere făcute de mama, cămăşi de la Braiconf etc.? Ori te puteai înţoli ca lumea, ori nu."

Nu sînt deloc împotriva importului de alimente care fie nu pot fi produse în România, fie au o calitate ridicată şi recunoscută chiar şi de producătorii români. Sînt împotriva importului de produse ce ar putea fi scoase simplu şi eficient şi din pămînturile şi firmele româneşti.

Borşul, udătură, sorghitură e una din mîncărurile cele mai răspîndite şi obişnuite la ţăran; nu e casă care să n-aibă putină de borş ori borşeri, borşancă, borşoaică de umplut borş şi nu-i gospodină să nu ştie a umplea borşul. „Dacă n-am o ţîră, o leacă, niţică sorghitură (sorbitură), parcă nu mă ţîn sătulî“, spun unele gospodine.

Făceţi-vă o listă de cumpărături pentru un meniu şi, cînd cumpăraţi, verificaţi cîte produse mai sînt româneşti. O să aveţi o surpriză neplăcută. Să vedeţi că plăcinta cu mere are făină ungurescă, drojdie turcească şi mere poloneze, că fasolea cu ciolan este făcută cu porc albanez şi fasole chiliană.

Dacă innuiţii au, mi se pare, aproape o sută de cuvinte ce numesc zăpada, în funcţie de culoare, consistenţă, grosime etc., uite că şi păcurarii români au o adevărată jerbă lexicală ce însoţeşte, extrem de nuanţat şi de precis, prefacerile laptelui, de la primul muls şi pînă la brînză.

Să vorbim despre felul nostru aşa-zis primordial: mămăliga. Porumbul se cultivă la noi de pe la 1700. Asta înseamnă oare că nu am mîncat nimic pînă atunci? Ba da. Dar ea ne vine de la italieni, via Serbia, Croaţia, poate chiar Ungaria. Ţăranul sărac mai mînca, în vremurile acelea, şi scoici (de rîu), raci, melci sau broaşte.

Mie şi prietenilor însoţitori ne-a plăcut mereu să mîncăm bine şi să vorbim îndelungat în timpul mesei. După ’90 s-a înteţit circulaţia oamenilor şi a ideilor, iar situaţia comeseanului român s-a complicat. Subiectul otrăvit favorit era chiar mîncarea ce o mîncam şi chestiunea dacă avem cum vorbi îndreptăţit de bucătărie românească.

Una mie opt sute şaptezeci şi unu. La Belle Époque pluteşte în aer. Se petrece şi se mănîncă bine. Şampania curge în valuri. În Bucureşti există cîteva restaurante remarcabile, precum Hughes (1850), Fieschi (1858) şi Iordache (1870). E gata şi se deschide celebrul hotel-restaurant Bulevard.

În copilărie, zilele mele începeau invariabil cu întrebarea: „Ce să-ţi facă mama de mîncare?“ Asta era vocea bunicii. După care urma un meniu complet, recitat cu o voce blîndă şi răbdătoare. La sfîrşitul acestui ritual elaborat, răspunsul meu invariabil era: „Nimic, nici nu mi-e foame, de fapt.“

Din prima zi de şcoală am rămas cu amintiri vagi şi cu sentimentul pregnant că, printre copiii de seama mea, unii erau în plus. Un sentiment pe care l-am retrăit de curînd, la vederea şirurilor nesfîrşite de copii adunaţi la serbările de la 23 August din documentarul lui Florin Iepan – Născuţi la comandă. Decreţeii.

La 7, eram toţi în picioare, lovindu-ne, comic, unii de alţii. Am pregătit micul dejun şi am reuşit să iau o gură din ceaşca de cafea. Sacoul bleumarin lucea rece în lumina dimineţii de 15 septembrie. L-am îmbrăcat şi am pornit toţi trei spre şcoală cu douăzeci de minute înainte de ora 8, deşi drumul dura fix cinci minute.

Primul şi cam singurul lucru care îmi vine în minte din prima mea zi de şcoală e cum am ieşit în evidenţă pentru pletele pe care, spre lauda lor, părinţii nu mi le tunseseră. Aveam părul blond şi, cum aveau să se mire colegii, mai degrabă moale, „ca de fată“.

Porniserăm cu noaptea-n cap. Ca să ajungă la timp la deschiderea anului şcolar, copiii erau nevoiţi să se trezească înainte să răsară soarele, iar noi, cu mica noastră echipă de filmare, trebuia să ajungem la ei în cătun pe întuneric, pe drumuri de ţară.

2 septembrie 2014, într-o curte de şcoală din Bucureşti, la cîteva mii de kilometri de curtea în care am făcut primii paşi, cu cîteva mii de ani în urmă, la primul etaj al şcolii unde predau ca profesoară, de acum înainte, văd alţi copii micuţi, care sînt aruncaţi în curtea elevilor mari, striviţi de ghiozdanele uriaşe.

„Ai răscolit amintiri adînci şi mi-am adus aminte detalii care păreau de mult uitate“ – mi-a scris unul dintre invitaţii mei la această anchetă, cînd mi-a trimis răspunsul. Jocul a fost simplu: le-am propus o poză la minut, din prima lor zi de şcoală. A ieşit un album cu fotografii alb-negru melancolice, simpatice, emoţionante.

Dincolo de anticipatul colaps al bugetului şi al asigurărilor sociale, avem deja o populaţie mare de oameni în vîrstă, singuri şi, de cele mai multe ori, foarte săraci, care au nevoie de ajutor. Avem cel mai scăzut buget de sănătate pentru vîrstnici din Uniunea Europeană – 0,01% din PIB, şi cea mai scăzută speranţă de viaţă sănătoasă.

Acum trei ani am divorţat. Aveam de ales între a mă muta singură sau înapoi la părinţii mei. Tata era bolnav de diabet, dar mama se descurca singură cu el. Bunica mea, în schimb, stătea singură într-un apartament de două camere din Berceni. Şi atunci mi-am zis: „Ce sens are să stăm eu singură, ea singură? Mai bine mă mut la ea.“

"Nu ştiu dacă nu cumva pămîntul se va surpa sub greutatea mea, la un moment dat, dar ştiu că e un drum pe care vreau să-l fac. Îmi doresc să îmbătrînesc şi cred că aş fi mîndră de mine că am ajuns pînă acolo. De fapt, sînt sigură că mi-aş purta părul alb ca pe o coroană de lauri."

La 1 ianuarie 2014, populaţia rezidentă a României a scăzut, pentru prima oară din anii ’70, sub 20 de milioane de locuitori. Dintre aceştia, 16,5% au peste 65 de ani – adică 3,29 milioane de oameni. Cifra este în creştere, deşi populaţia României a scăzut constant, în ultimii 24 de ani.

Ajunşi la vîrsta a treia, românii au puţine opţiuni pentru o viaţă împlinită. Majoritatea covîrşitoare a celor 3,29 de milioane de vîrstnici din România trăiesc acasă. Indiferent dacă au sau nu familii, mulţi dintre ei ajung, la un moment dat, la stadiul de semi- sau dependenţă completă, cînd nu mai pot să se îngrijească singuri.

Din peste 1000 de români între 18 şi 45 de ani întrebaţi în iunie cine este responsabil pentru pensia lor, 51% au spus „nu eu“. Studiul mai arată că românii cred în continuare (37%) că statul trebuie să le asigure pensia. Problema este că, şi în cazul celor mai optimiste evoluţii demografice, acest scenariu este improbabil.

La căminul pentru persoane vîrstnice din Solca, judeţul Suceava, locuiesc 77 de bătrîni. Condiţiile sînt bune – clădirea, un fost spital închis în 2011, este aproape complet renovată; personalul este atent, deşi sînt doar trei asistenţi pe tură; mîncarea este bună şi suficientă. Ce le lipseşte este compania.

Programele CSR pe care le dezvoltă Grupul CEZ în România exprimă cu fidelitate misiunea de responsabilitate socială a organizaţiei, aceea de a ne apropia de oamenii din comunităţile în care ne desfăşurăm activitatea. Dezvoltăm proiecte cu impact pozitiv pe termen lung asupra comunităţii, orientate în cinci mari direcţii: sănătate, educaţie, mediu, infrastructură şi cultură.

"Reşiţa a fost considerată, încă din vremea comunismului, şi ... Acum a rămas , din cetate şi din focul ei s-a ales doar poezia. Multitudinea şi diversitatea vieţii cultural-artistice ţin viu un loc tulburat profund de dispariţia componentei industriale, pe cale de-a se reinventa..."