„Acolo ne dau caiete noi, nu ca aici!“

Mona NICOARĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 557 din 16-22 octombrie 2014
„Acolo ne dau caiete noi, nu ca aici!“ jpeg

Porniserăm cu noaptea-n cap. Ca să ajungă la timp la deschiderea anului şcolar, copiii erau nevoiţi să se trezească înainte să răsară soarele, iar noi, cu mica noastră echipă de filmare, trebuia să ajungem la ei în cătun pe întuneric, pe drumuri de ţară. Ţineam să înregistrăm pregătirile: spălatul, încălţările noi, ghiozdanele din plastic nou care scîrţîie.  

Pentru noi, era a doua filmare la Tîrgu Lăpuş, un mic oraş din Maramureş care tocmai primise bani europeni pentru integrarea copiilor romi în şcolile de masă. O primă prospecţie ne adusese în şcoala segregată din cătun, la care mergeau numai elevii romi. Şoferul nostru trecuse de cîteva ori pe lîngă clădire, fără să oprească, crezînd că era o toaletă publică abandonată: o construcţie de cărămidă netencuită, cu o singură cameră încălzită cu lemne, fără măcar o privată în curte. Cei 18 copii între 6 şi 16 ani, înscrişi acolo, veneau, ca şi învăţătoarea, pe la mijlocul dimineţii, formau o oră litere şi cifre pe caiete de clasa întîi, îşi petreceau încă o oră în recreaţie, după care mergeau înapoi acasă, cîţiva metri mai la deal.  

Cînd ne-am întors în august 2006 însă, cătunul vuia de anticipaţie: şcoala segregată era în demolare, iar copiii romi urmau să înceapă noul an la şcoala din centru, cu românii – „printre oameni“, cum ne spusese cu mîndrie o fată.  Acolo, ştia toată lumea, e mai bine: se face carte, nu „ca la ţigani“. Apoi, sînt şi mai mulţi copii – un avantaj la fotbal şi la leapşa. Beni, unul dintre băieţii mai măricei din comunitate, ştia deja, din drumurile lui prin oraş, că poţi face echipă bună cu românii. În plus – ne-a zis el –, „acolo ne dau caiete noi, nu ca aici!“ Pentru el, era ca în ajunul Crăciunului.  

În aburii dimineţii, s-au spălat, pe rînd, cu cana, dintr-o găleată cu apă rece; fetele s-au pieptănat îndelung; un băiat mai mic s-a plîns, inutil, că-l strîng pantofii; un tată a ieşit să se roage către răsărit. Într-o forfotă solemnă, s-au suit toţi într-o căruţă, ca să nu facă cei cîţiva kilometri, pînă la şcoala din centru, pe jos, chiar din prima zi.  

În curtea şcolii, directorul grupului şcolar şi primarul Lăpuşului, îmbrăcaţi la patru ace, îşi începeau discursurile. Noi, cu camere, trepied şi microfon cu prăjină, mai mult încurcam. Lăpuşenii erau sceptici: „Ce-i de filmat atîta?“ Nici noi nu ştiam: oraşul voia să facă integrare, că doar ceruse bani europeni din proprie iniţiativă; părinţii români nu aveau obiecţii, că avuseseră şi ei, înainte de Revoluţie, cîte un coleg rom în clasă; iar proiectul urma să se încheie în mai puţin de un an. Puteam foarte bine să avem un happy-ending înainte de Crăciun.  

Am rămas în curte cu cameramanul, să iau sunet. Coregizoarea mea, Miruna Coca-Cozma, s-a dus în şcoală să afle în ce clase urmau să fie distribuiţi copiii cu care lucram, ca să ne putem face planul de filmare. S-a întors şi mi-a scos căştile de pe urechi: „Ăia mici sînt în clasele întîi şi a doua. Restul, în clasă separată. Au făcut o clasă de romi. A doua pe dreapta.“ Jurnalist de formaţie, Miruna confirmase de cîteva ori, dar tot nu părea sigură. După toate promisiunile de desegregare, era şi greu de înţeles.  

Ne-am dus echipamentul în clasa goală. Pe catedră şi în primele rînduri de bănci erau depozitate stive prăfuite de materiale didactice vechi. Nici manuale, nici caiete, nici măcar cretă. Copiii romi au intrat pe rînd în clasă. Beni, vesel, şi-a atîrnat jacheta în cuier, cu gesturi teatrale de om în casă nouă. Ca şi cînd ar fi cel mai natural lucru din lume, s-au aşezat toţi în ultimele bănci. De acolo, puteau vedea, pe partea cealaltă a culoarului, o clasă a doua, doldora de copii şi părinţi. „Ai văzut cîţi îs acolo? ‘Ai de mine!“ zice Alina. Beni, care căzuse pe gînduri jucîndu-se distrat cu o aşchie din bancă, ridică privirea către noi, singurii adulţi din clasă: „Aicea sîntem numa’ noi ţiganii, nu mai îs copii?“  

Fîstîciţi, ne-am furişat în spatele consemnului pe care îl aveam la filmări cu copiii: în afara interviurilor, cît merge camera, nu vorbim, nu intervenim. O decizie metodologică care avea sens în etica documentarului, dar – devenea din ce în ce mai clar – nu şi în universul moral real. Am învăţat în ziua aceea că nu ştii cu adevărat cît de laş poţi fi, pînă nu îţi pune un copil o întrebare la care nu vrei să răspunzi.  

Una dintre fete s-a uitat în jur şi a constatat şi ea: „Nu, aicea-s numa’ ţiganii, nu-s români.“ „Cum, numa’ ţigani?“ a întrebat o altă fată. Cînd a intrat învăţătoarea, proaspăt angajată, pesemne ca specialist, de la o şcoală segregată dintr-un sat vecin, Beni a încercat din nou, oarecum formal: „Doamna, da’ români nu este?“ A încercat şi cu directorul, cînd a venit în inspecţie. Nici un adult nu le-a răspuns – nici în ziua aceea, nici mai tîrziu.  

Noi însă am primit un fel de răspuns în acea după-amiază, de la directorul grupului şcolar: „Este firesc că pentru aceşti copii trebuie ceva special.“ „Special“ s-a dovedit a fi cuvîntul de ordine în Lăpuş. Întîi, şcoala segregată a fost reconstruită din banii europeni de integrare, în speranţa că romii vor veni în noua clădire, de un roz orbitor, făcută special pentru ei: „Mă gîndesc c-ar fi prestigul lor, acolo, zicînd «Dom’le, asta este şcoala noastră şi noi aici vrem să învăţăm»“, a spus directorul. Apoi, cînd romii s-au încăpăţînat să rămînă în oraş cu românii, n-au primit nici un sprijin – banii de integrare fuseseră toţi înghiţiţi de şcoala roz. Aşa că, după încă un an de marginalizare, copiii romi au fost declaraţi neintegrabili şi trimişi la o a treia şcoală. O şcoală specială.  

Am fi putut prevedea acest final încă din prima zi. Primarul ne invitase să filmăm şi deschiderea anului şcolar la şcoala specială. Noi am ignorat evenimentul deoarece şcoala specială nu părea relevantă pentru povestea pe care credeam că o spunem. Directorul grupului şcolar ne avertizase că nu se aştepta ca romii să se integreze. Noi am crezut că era doar grijuliu şi prudent. Profesoara adusă acolo se uitase cu îndoială la ei: „Numai să vreţi voi să învăţaţi...“ le spusese, cu jumătate de gură. De fapt, întreaga comunitate se aştepta, din capul locului, ca experimentul de integrare să eşueze. Noi, nu. Noi şi – în acea primă zi de şcoală din 2006 – copiii romi treziţi cu noaptea în cap ca să se pregătească pentru ziua cea mare.  

Şcoala noastră

Foto: M. Nicoară

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.