Mamaie

Acum trei ani am divorţat. Aveam de ales între a mă muta singură sau înapoi la părinţii mei. Tata era bolnav de diabet, dar mama se descurca singură cu el. Bunica mea, în schimb, mama mamei, stătea singură într-un apartament de două camere din Berceni. Şi atunci mi-am zis: „Ce sens are să stăm eu singură, ea singură? Mai bine mă mut la ea.“

Mamaie – mi se pare pretenţios să-i zic bunică – are 90 de ani. A lucrat la CAP, apoi s-a mutat cu tataie la Bucureşti şi a fost bucătăreasă. Stă singură de multă vreme. Mama merge des pe la ea, dar se ceartă tot timpul şi nu are răbdare cu ea. Nici după ce a murit tata, acum doi ani, nu s-a pus problema să se mute cu mama, că mama are pisici, iar mamaie urăşte pisicile.

Aşa că m-am mutat eu. Mai întîi am renovat totul, că nu mai făcuse nimic în casă de multă vreme. A fost cu peripeţii. Mamaie nu voia să arunce nimic. Farfurii ciobite, sticle, perii vechi, orice, nu aveai loc în casă deloc. Mi-a luat ceva timp să o conving că nu are cum să aibă nevoie de vechiturile alea şi că, dacă are, acum sînt eu acolo şi o să cumpărăm altele, mai bune. Şi azi mă mai întreabă, cînd îşi aminteşte de ceva, unde e. Îi zic că s-au spart la renovare, dar nu mă crede; ştie că le-am aruncat.

Ne-am acomodat destul de repede una cu alta. Eu lucrez toată ziua – la reprezentanţa unui sindicat italian care ajută românii care au lucrat în Italia să-şi recupereze drepturile financiare, în special să-şi facă dosare de pensie, deci îmi petrec şi toată ziua cu bătrîni – şi o sun din cînd în cînd să văd cum e, ce vrea să îi cumpăr, ce vrea să gătesc. Pînă de curînd, îşi încălzea singură mîncarea la prînz. Uneori ajung foarte tîrziu, dar, oricum, ea adoarme devreme, mai degrabă mă duc să-i închid televizorul, decît să petrecem seara împreună.

În ultimul an, starea ei de sănătate s-a înrăutăţit. Nu mai iese din casă pentru că merge greu, ţinîndu-se de pereţi, nu mai înţelege nişte lucruri simple şi uită lucrurile recente. Nu mai înţelege banii – nu ştie dacă 500 de lei înseamnă 500.000 sau 5 milioane de lei vechi, trebuie să îi arăt pe bancnote diferenţa – şi nici nu mai ştie ce preţuri sînt, că de cînd stau eu cu ea nu a mai fost la cumpărături. Dacă vede etichete pe mîncarea din frigider (îi cumpăr ce-şi doreşte, cred că la vîrsta ei poate să-şi facă toate poftele), tot timpul se miră că e scump şi-mi zice să nu mai iau. Recent, nu l-a recunoscut pe un prieten vechi care era în vizită la mine, deşi l-a văzut de zeci de ori – şi a început să ţipe să iasă din casă că e un hoţ. Ştie să-ţi spună o mulţime de lucruri despre viaţa ei, cînd era tînără, şi ţine minte să-şi ia medicamentele, dar uită apa deschisă, becurile pornite, aragazul aprins sau, mai rău, uită ochiul deschis, după ce oala i-a dat în foc şi a stins focul. Am început să mă tem pentru viaţa ei. Uneori, dimineaţa, cînd văd din autobuz o maşină de pompieri mergînd spre Berceni, mă sperii că e la noi acasă şi o sun. Şi într-o zi era cît pe ce să fie.

M-a rugat să-i prăjesc peşte, că i-a povestit mama că făcuse, şi e foarte pofticioasă, şi i-am făcut. L-am pus în frigider, că nu a vrut să mănînce atunci, şi m-am dus să mă pregătesc să merg la Operă. Cînd am ieşit din cameră, îmbrăcată de oraş, am găsit-o în bucătărie, prăjind peşte, cu capul atît de aproape de tigaie, încît îi luase baticul foc pe frunte. M-am speriat îngrozitor şi, în primul moment, nu am ştiut ce să fac. Am tras-o pe spate – ea habar nu avea ce i se întîmplă – şi am început să dau cu palmele peste batic ca să sting focul. Ea abia atunci s-a speriat şi a început să ţipe: „Ce-ai cu mine? Lasă-mă!“

N-a păţit nimic, nici nu şi-a ars părul, dar de atunci am început să schimb regulile prin casă. La început, i-am luat butoanele de la aragaz – ori le luam cu mine, ori le ascundeam pe dulap, unde nu poate ajunge –, dar nu făceam decît să o enervez foarte tare, că vedea că lipsesc şi nu ştia de ce fac asta. Nu-şi mai amintea de incidentul cu capul în tigaie – nici aici nu ştiu dacă nu-şi aminteşte pe bune sau doar se preface. Am încercat să-i explic, dar refuza să accepte că nu are voie să umble la aragaz. Seara, găseam că umblase la pîrghiile de la ochiuri. Am început să ascund patentul. Apoi m-a sfătuit cineva să pun la loc butoanele şi să închid gazele direct, că măcar aşa va părea totul normal. Aşa că am închis gazele şi am ascuns cheia – şi patentul – pe dulap. Cînd am ajuns acasă seara, chemase Distrigazul, instalatorul blocului şi pe administrator, că i s-a stricat gazul şi trebuie să i-l repare cineva. Norocul meu e că nu aude prea bine şi am putut să le explic oamenilor în şoaptă de ce nu e gaz. Şi că ei m-au înţeles. Apoi i-am informat şi pe vecini, ca nu cumva vreunul săritor să o ajute. În final, după ce a sunat-o şi sora mea din Belgia şi a rugat-o să nu mai umble la gaz şi să aibă încredere în mine, s-a liniştit. Acum am două vecine care vin pe rînd la prînz şi îi încălzesc mîncarea şi opresc gazul cînd pleacă. Sînt mult mai liniştită.

Dar în afară de lucrurile astea, încerc să-i respect independenţa, atît cît se mai poate, pentru că nu vreau să o tratez ca pe un copil. Nici nu ştiu cîtă pensie are şi nu îi cer nici un ban – e treaba ei ce face cu ea. Mai ales la cîte cazuri văd pe aici, cu oamenii care au muncit 15-20 de ani în Italia şi acum copiii şi nepoţii le iau toţi banii şi toată demnitatea. Uneori mamaie mă cheamă să-mi dea 10 lei sau 50 de lei şi-mi zice: „Ia banii ăştia şi cumpără şi tu nişte îngheţată.“ I-i pun la loc în portofel şi mă duc să iau.

Ea ne-a crescut pe sora mea şi pe mine şi ne-a făcut toate poftele – gogoşi, clătite, frigănele, ce voiam, aia ne făcea, fără să clipească. Mă supăr pe mine uneori că mă enervez şi că nu am mai multă răbdare, mai ales cînd îmi amintesc cîtă răbdare a avut ea cu noi două. Cînd vorbeşti cu un bătrîn ca ea, ai o aşteptare – pentru că arată ca un adult –, să înţeleagă tot ce-i spui, dar trebuie să-mi amintesc mereu că ea nu mai e la fel. Şi că va fi tot mai rău de acum încolo.

Îmi fac griji pentru ea, dar nu pot spune că am o viaţă grea cu ea. Nu aş duce-o niciodată la azil. Cînd iubeşti pe cineva, poţi să stai şi cu Baba Cloanţa, d-apăi cu cineva care te-a crescut şi ţi-a făcut toate poftele. 

B. D., 34 de ani, Bucureşti 

povestit Georgianei Ilie
Foto: Ioana Moldovan