Lee - un studiu în verde

Primii mei blugi n-au fost nişte blugi, ci o pereche de jeanşi de culoarea prazului, marca Lee. I-am purtat pînă s-au tăiat pe la genunchi, după care i-am făcut bermude (pe vremea aia nu erau încă la modă pantalonii rupţi), apoi scurţi. Dacă stau să mă gîndesc un pic, cred că au fost primul meu fetiş – mă rog, după Marilyn. Dar pe Marilyn nu puteam s-o port, pantalonii – da.  

Cel mai bine dădeau pe mine vara, după plajă. Bronzat, cu o inimă de jad pe care-o purtam la gît prinsă de un lanţ fin de argint, eram foarte mîndru de acei Lee de culoarea prazului, pe care-i trăgeam direct pe fundul ars de soare, cînd plecam de la Vama Veche spre 2 Mai. Cred că acea culoare se potriveşte mai bine cu bronzul decît albastrul (chiar şi spălăcit) al blugilor. Numai nu am dormit cu ei, în rest îi purtam peste tot.

Lee a rămas marca mea preferată în materie de blugi sau jeanşi. Cînd am ajuns prima oară în State, primul lucru pe care l-am făcut a fost să dau iama într-un magazin, căutînd Lee. Nici una dintre celelalte firme nu mi se părea că are acea linie simplă, casual, pe care o găseam perfectă în cazul Lee-ilor. La un moment dat, cînd a venit moda blugilor cu tot felul de zorzoane, ţinte, tigheluri aplicate (horror!), eram fericit că există Lee. Niciodată n-am ştiut de unde vine (pre)numele ăsta, dar mi-era clar că n-avea nici o legătură cu „Le(e)v(a)is“. Probabil că Levişii erau mult mai celebri, habar n-am, dar Lee-ii erau a cut above the rest. 

Eram la Paris, prin ’92, cînd am cunoscut un american care se numea Lee şi care purta Lee. Era un tip înalt, brunet şi cu ochelari rotunzi, ca ai lui Lennon. Studia antropologia la Sorbona şi era fan Foucault. Era deja în Franţa de aproape un an, închiriase un mic apartament în apropiere de Place de la Bastille. Cum era pasionat şi de fotografie, petreceam mult timp împreună mergînd la vînătoare de imagini prin oraş. El făcea numai poze alb-negru (deci era canonic), eu făceam color. El fotografia chipuri, eu – case. El era ataşat de oameni, eu – de obiecte.

Într-o zi, am ajuns cu el în Buttes Chaumont – parcul acela similiromantic din nordul Parisului. Locul semăna cu Parcul Ioanid, unde eram dus cu landoul cînd eram bebe, doar că e(ra) de douăzeci de ori mai mare. Şi mai spectaculos: existau poduri peste prăpăstii, dîmburi abrupte, perspective ameţitoare. Nu mai fuseserăm, nici unul dintre noi, în Buttes, aşa că nu încetam să ne minunăm: era fix ca o image d’Epinal trezită la viaţă. Fiind o zi destul de ceţoasă, pe la zece dimineaţa nu era nimeni în parc. Cineva ar fi putut tăia Buttes Chaumont-ul de pe harta Parisului fără ca nimeni să observe.

Lee purta Lee (fireşte) şi se căţăra peste tot cu agilitatea unei capre de munte. Se contorsiona în poziţii imposibile pentru a prinde nu-ştiu-ce detaliu, întrevăzut de el prin ceaţă. „Refac romantismul“, mi-a strigat el de pe un vîrf. Se bucura ca un copil. Era din Seattle.

În ce mă priveşte, făcusem cîteva poze – mai mult de control –, dar peisajul nu mă stimula cine ştie ce. Mi se părea prea „romantic“: un romantism deja văzut, deja făcut, pe care n-avea nici un sens să-l reduplic. Avea ceva de Caspar David Friedrich devenit Luna Park.

La un moment dat, neavînd ce face, m-am aventurat într-o grotă, sărind peste lanţul care-ar fi trebuit să mă determine să mă-ntorc din drum. Alţii o făcuseră înaintea mea, pentru că interiorul era plin de graffiti – inimi străpunse, semnul păcii, „Jamel + Loana“, „Didier + Muriel“, „Erwan + Céline“, „À bas le capitalisme!“ etc. Am scos din geanta de umăr un marker verde şi am scris „LEE“, cu litere de tipar. Apoi am şters numele cu o linie orizontală. Ştiam ce am de făcut.

Cînd am ieşit, Lee era pe unul dintre poduri, fotografiind de zor. Blugii săi se profilau ca o foarfecă albastră în ceaţa lăptoasă. Am ocolit mult ca să ajung unde era. „Am făcut cele mai cool poze posibile!“, mi-a strigat el excitat cînd m-a văzut. (Pe vremea aia încă nu se inventaseră aparatele digitale, deci n-aveam cum să mă conving.) M-am repezit cu toată puterea şi l-am împins peste lanţul podului. A căzut în gol fără să aibă timp să mai strige. Am privit în jos: foarfeca se vedea destul de neclar, părea răsucită.

Am făcut o poză (pe care o am în continuare), apoi am părăsit locul faptei.

Sînt lucruri pe care mi le amintesc cu precizie, pe altele nu (sînt totuşi şaptesprezece ani de atunci). Înainte să mergem în parcul Buttes Chaumont, Lee îmi dăruise o pereche de blugi (Lee, evident.) Şi pe aceştia îi mai am: îi pusesem pe mine la el în apartament, lăsînd în urmă propria pereche. Dar era obligatoriu să-i recuperez: Lee era un tip înalt, avea picioarele mult mai lungi ca ale mele… 

Aşa că m-am întors la el, am intrat (aveam cheia) şi am luat pantalonii lăsaţi pe marginea unui scaun (Lee avea un mobilier funcţional, alb, de plastic). M-am mai uitat cîteva clipe împrejur, cum fac toţi criminalii după ce şi-au terminat treaba, am văzut că nu mai era nimic de recuperat şi am ieşit, închizînd uşa cu grijă.

Pe uşă, Lee îşi scrisese numele tot cu marker, doar că roşu. Am scos markerul meu verde şi am şters numele cu o linie orizontală. Apoi am coborît cele două etaje şi am ieşit în stradă. Ieşise soarele, şi o rază încă rece (era încă dimineaţă) decupase un echer bleu pe blugii primiţi cadou. Am scos cheia din buzunar şi am aruncat-o în primul canal, în drum spre metrou. 

(text apărut în volumul Primii mei blugi, Editura ART, 2009) 

Foto: Vlad Eftenie