Generaţia mea de aur

Publicat în Dilema Veche nr. 557 din 16-22 octombrie 2014
Generaţia mea de aur jpeg

„În amintirea anilor de şcoală, ne întîlnim la 18 mai 1977“  

Începutul a fost plin de tristeţi: degetele înţepenite nu reuşeau să îmblînzească pana, literele o luau razna, burţile se scofîlceau, iar rotunjimile buchilor deveneau linii frînte dintr-o existenţă la limita adevăratelor mari dramolete. Copiii mă chemau la joacă, pe cînd eu mă căzneam să salvez cele cîteva rînduri mîzgălite în grabă, iar glasul sever al mamei argumenta ruperea foii şi... de la capăt... „Fii, te rog, mai atentă!“ Atunci tot universul se prăbuşea în bucăţi de carton în jurul meu, iar gîndul îmi încolţea şiret iscoditor în minte, ca a doua zi să-i întinez cu buretele ud de la tablă caietul colegei de bancă, neverosimil de frumos caligrafiat, ca să fac să dispară astfel mărul discordiei, pentru care eram mereu pusă în inferioritate, de către tovarăşa învăţătoare, prin observaţii severe: „Uite Violeta ce frumos scrie şi tu ce oribil poţi să scrii!“ (se numea Rîpeanu). Gîndul viclean, zic, mă duce în ispită şi rezultatul a fost o zdravănă bătaie la fund cu echerul, pînă ce s-a făcut ţăndări. „Numai atît, doamnă?“, declară profund dezamăgită mama reclamantei, asistînd impasibilă la scenă. „Dar ce, doamnă, voiaţi s-o omor?“, îi replică mama, care între timp revenise la sentimentele fireşti (Conu Iancu

). O mică victorie, deci, pe care am exploatat-o la maxim, căci în clasa a doua am fost transferată de la Ioan Moşi la Silvestru (ambele şcoli încă sub patronajul Bisericii, măcar la nivel denominativ). 

Veneam gîfîind acasă după ce aflam de la tovarăşa cum că cutare „a fost boier, mamă“, iar glasul aparent calm al mamei încerca să mă domolească: „Da, mamă, boierii au făcut România Mare, nu golanii de pe maidan“ (nu înţelegeam nimic, cuvintele rămîneau suspendate într-un dialog absurd, dar ceva neclar îmi dădea mult timp tîrcoale).   

Apoi pragul dintr-a patra într-a cincea, cînd am declarat categoric că vreau să dau examen la Şcoala de coregrafie, „altminteri nu mă mai duc la şcoală“, derută şi panică printre părinţi, testare de către profesoara de balet, în cele din urmă o idee salvatoare depăşeşte momentul: „Da, aşa va fi, cu condiţia să începi din nou cu clasa întîi.“ Amintirea literelor îmbunghinite însă persistă, iar baletul va rămîne o eternă şi fascinantă utopie. 

Clasa a cincea, absolvită la Silvestru, îi evidenţiază iconic pe doamna Nistor (de română) şi pe domnul profesor Nistor (de matematică). Dar şi... miracol... neuronul responsabil cu caligrafia se maturizase peste noapte, relaţia lui directă cu degetele răşchirate a început să funcţioneze în parametri de excelenţă... şi iată-mă monitor responsabil cu caligrafia... trebuia adică să le explic colegilor mei cum ajunsesem la asemenea performanţe, cum dobîndisem „din senin“ acea îndemînare miraculoasă care transformase pagina scrisă în capodoperă de caligrafie. Evident, era fără explicaţii. O victorie într-adevăr nesperată care mă propulsase instantaneu în postura de vedetă, statut pe care cu greu încercam să mi-l aproprii, deşi, recunosc, îmi măgulea în subsidiar orgoliul eliberat de stîngăciile şi şontîcăirile începutului. 

„Domnu’ Trandafir“ 

Liceul aduce însă dinamica unei vieţi învolburate în primele flirturi şi iubiri tăinuite de ochii lumii, dar şi tihna unei existenţe de

, cu

din elita Şcolii de la „Sf. Sava“, profesori eminenţi, personalităţi care impuneau respect şi admiraţie necondiţionată. Le sorbeai vorba, le încuviinţai 3-ul „pe merit“, te mîngîiau cu o boare pe creştet sau îţi înroşeau uşor lobul urechii. Nu exista însă nici urmă de resentiment, de aroganţă la adresa lor. La „Zărzărică“ (de istorie), 3-ul curgea fluvial, Geangu de fizică ne băga spaima pînă-n rărunchi, doamna Nicolov, de fizică, superbă, domnişoara Godini,  o fiinţă pe cît de gingaşă, pe atît de severă şi stăpînă pe domeniul ei (fizica), profesorul Alexe Neacşu, de română, o somitate a şcolii ieşene, genialul Caloianu sau profesorul Giurgiu, directorul şcolii, eminenţi matematicieni, Sichitiu, la muzică, care încerca zadarnic să-ţi acordeze urechea falsă cu diapazonul lui fermecat, „Fosilica“, de naturale, doamna Moţoc, la geografie, care avea cele mai minunate bluze din

, brodate, pe care le-am văzut vreodată, doamna de rusă, care mi-a recuperat carnetul de utecistă din WC-ul şcolii şi mi-a spus „Să nu mai faci aşa că îţi vîri părinţii în puşcărie“ (erau anii ’60, să ne înţelegem), mi-a devenit ulterior colegă de facultate, la fără frecvenţă domnia sa, am alimentat-o cu notiţele mele luate la cursul de zi (s-a specializat în română că rusa devenise obiect revolut)… şi toţi ceilalţi minunaţi dascăli care plămădeau suflete şi luminau minţi, într-o atmosferă de emulaţie, căldură, respect şi jovialitate. Dascălul cu har şi dăruire pentru meseria sa, care ştie că investind în fiinţa zăpăucă din faţa lui culege lauri şi, mai ales, binecuvîntare. 

„Yesterday…“ 

Erau anii ’60-’70… Pe nesimţite, începea restalinizarea din interior. „Greii“ erau treptat dublaţi, într-o primă fază, de sosii de la „centru“, inconsistente profesional, dar care-şi făceau zgomotos şi dezgustător simţită prezenţa. Vorbeam între noi că profesorul Giurgiu fusese numit adjunct, în locul lui venise tovarăşa de la partid, o nulitate pe post de director plin.  

Şi clasa a XI-a J (promoţia 1967) experimentase un traseu similar, dirigintă fiind profesoară de socialism ştiinţific, o figură tuciurie, cu vorba repezită şi întortocheată, din care cu greu puteai alege cîte ceva, în contrast evident cu metoda de predare a marilor noştri dascăli. În plus, avea o patimă sadică de a ne consemna  în condică cu cîte trei-patru observaţii zilnic (consecinţa imediată fiind scăderea notei la purtare, iar cu 6 erai declarat repetent), pe motiv că sarafanul era doar cu un centimetru sub genunchi (şi nu cu o palmă, cum hotărîse domnia sa), cordeluţa nu e trasă, reglementar, pe urechi, matricola nu era cusută, ci doar prinsă cu ace de siguranţă, bluza bleu nu e cea de la uniformă, ci o alta, decoltată, şi se zăreşte şi un medalion, Doamne fereşte de vreo cruciuliţă (campioana eleganţei, pe şcoală, dar şi a frumuseţii, de altfel, era Corina) etc. etc. Dar mai presus de toate, diriginta noastră nu ne scotea din 2 şi 3 la marxism (învăţam pe rupte, nu era de joacă), astfel că mai mult de jumătate din clasă eram în imposibilitate de a ne prezenta la bacalaureat. Salvarea a venit tot de la Dumnezeul copiilor, căci profesoara noastră s-a îmbolnăvit şi i-a luat locul doamna Mîciu, tot de socialism, dar o fiinţă normală şi un minunat pedagog, care ne-a umplut coloana din catalog cu note de 10, calculînd în avans media, în aşa fel încît, la întoarcere, titulara a fost pusă în faţa faptului împlinit. Şi, în plus, în ultima zi de şcoală am asistat şi la celebrul ritual al distrugerii condicii, filă cu filă, într-o gură de canal de pe Nuferilor.  

Dar pentru noi toate aceste incidente nu cîntăreau la adevărata lor valoare, în măsura în care să ne îngrijoreze şi să coaguleze o reacţie susţinută cu clarviziune şi interes, pe termen lung. Noi eram marii visători al Planetei, luam în stăpînire străzile şi parcurile, sfîntul „chiul“ ne era călăuză şi sfetnic de taină, băteam cinematografele în timpul orelor, notele proaste erau motiv de mîndrie, şedinţele cu părinţii se transformau acasă în prelegeri de bună purtare, dar ne intrau pe o ureche şi ne ieşeau pe ambele, iar „ceaiurile“ ne erau patronate de Beatles… Şi ce liceeni mai fericiţi decît cei care-şi dansează adolescenţa pe ritmul Beatles-ilor?! Le ascultam muzica ziua şi noaptea, ne împrumutam unii, altora, benzi de magnetofon cu cele mai recente înregistrări, „ne apucam“ de engleză pe textele lor (pe atunci, „oferta“ în această direcţie era ca şi inexistentă), ne încercam aptitudinile pe vreo chitară de împrumut... eram conectaţi, aşadar, în toată existenţa noastră, la fenomenul Beatles. („Beatles au fost o formaţie, demult... bunica mi-a zis că erau senzaţionali, adică

, mie nu mi se pare, cîntă agale, abia se mişcă, sînt chiar naşpa“ – dialog între două copile de vreo 13 ani, surprins în troleibuz.) 

Era un an înainte de ’68. ’68-ul marcat de mişcările studenţeşti, dramatic încheiate pentru „capi“, şi de cîte un puseu anarhic printre liceeni... Imperceptibil.         

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.