Mai mulţi copii decît bănci
Luni în şir, nimic nu-mi dorisem cu mai multă ardoare decît să ajung, în sfîrşit, şcolăriţă – în mintea mea, cuvîntul căpăta contururi aproape magice –, scăpînd, astfel, de zilele nesfîrşite de la grădiniţă, cu program prelungit, unde nu reuşeam cu nici un chip să memorez poeziile cu copiii fericiţi ai patriei, deşi tare aş fi vrut să fiu şi eu unul dintre ei, şi nici să pun geană pe geană în după-amiezile chinuitoare de somn obligatoriu, cînd nu-mi rămînea decît să mă uit pe pereţi şi să inventez o sumedenie de poveşti stranii, pe care nu le-am împărtăşit niciodată nici unuia dintre copiii adormiţi în paturile pliante, aliniate cuminţi pe două rînduri, în jurul meu. Aşa am făcut primele exerciţii de ieşire voluntară din realitatea cenuşie în care nu-mi găseam locul, şi pe care învăţam astfel că o puteam schimba oricînd pe una mai pe placul meu.
Dar ziua în care dorinţa mea cea mai fierbinte a devenit realitate mi-a rămas în minte mai ales printr-un amănunt mai degrabă hilar, care avea să fie şi punctul ei culminant.
În clipa în care pătrunde pe uşa sălii de clasă, mulţimea aceea de copii ce pînă atunci merseseră ordonat, doi cîte doi, într-un şir compact, se năpusteşte deodată în băncile fixate şi ele cîte două, pe trei rînduri, fiecare cum şi unde apucă. Cei mai rapizi ocupă băncile din faţă, ceilalţi, dezmeticindu-se mai greu, ca şi mine, încearcă acum după puteri să mai prindă cîte-o bancă prin spate. Nu la toţi le surîde norocul. În îmbulzeala şi rumoarea de care e cuprinsă clasa, începem să realizăm că, de fapt, sînt mai mulţi copii decît bănci. În bancă cu mine, fata cu care mă pomenesc colegă, o brunetă mărunţică ce îmi displace din primul moment, plînge în hohote pe motiv că nu poate să vadă nimic la tablă. În jur, plînsetele copiilor care nu mai apucă bănci libere, nedumerirea părinţilor. Tovarăşa învăţătoare, o femeie mică de statură, dar cu un coc uriaş şi o voce pe măsura cocului, tranşează pe loc situaţia: la şcoală au voie să rămînă doar copiii de 7 ani, ceilalţi urmînd să-şi mai încerce o dată norocul în anul următor. Nu mică mi-a fost mirarea să văd cum, iată, unii – din fericire, nu mă număram printre ei – pot avea parte, de două ori, de prima zi de şcoală. În clasa mea au mai rămas 40 de copii. Tovarăşa a mai anunţat şi că, a doua zi, ne va aşeza în bănci după înălţime. În aceeaşi clipă în care plînsul colegei mele de bancă – Antoaneta – a încetat ca prin minune, s-a spulberat şi visul meu secret că voi fi aşezată în prima bancă. Fie că visele noastre coincideau, fie că nu, Antoaneta va sta toată clasa întîi în banca rîvnită de mine.
Din prima zi de şcoală am rămas, astfel, cu amintiri vagi şi cu sentimentul pregnant şi neliniştitor al faptului că, printre copiii de seama mea, unii erau în plus, eram poate prea mulţi. Un sentiment pe care l-am retrăit de curînd, la vederea şirurilor nesfîrşite de copii adunaţi la serbările de la 23 August din documentarul lui Florin Iepan –
. Aceeaşi senzaţie de forfotă şi îmbulzeală în curtea şcolii, devenită neîncăpătoare, mi-a rămas şi din ziua în care am fost făcuţi pionieri, din următoarele zile de 15 septembrie, din mult aşteptata ultimă zi de şcoală, cu premii şi coroniţe.
Prin contrast, infinit mai limpede mi s-a impregnat în memorie prima zi de şcoală după decembrie ’89. Obişnuita vacanţă de iarnă (se numea acum de Crăciun) trecuse de mult, dar şcoala nu mai începea. În mijlocul haosului general, pe la jumătatea lui ianuarie, tovarăşa (se numea acum doamna) ne-a chemat, cu de la sine putere, la şcoală, ca să parcurgă cu noi măcar materia de la matematică, disciplină neutră, neinfluenţată de proaspăta schimbare de sistem politic. Adevărata revoluţie – căci din cealaltă, de la televizor, nu înţelesesem mare lucru, deşi mi se explicase totul de-a fir a păr – venea abia acum: nu mai trebuia să purtăm uniformă. Deşi mi-a părut puţin rău după uniforma de pionieră, să merg la şcoală în haine normale, de toată ziua, mă făcea să mă simt în continuare în vacanţă, totul părea doar un joc de-a şcoala. La puţin timp după aceea a început şcoala de-adevăratelea, dar senzaţia de vacanţă, de culoare, de viaţă avea să mă însoţească de-atunci în toţi anii de şcoală. Poate şi pentru că, tot după Revoluţie, aveam să rămînem în clasă doar vreo 30 la număr. Parcă începeam să respir, într-o lume nouă, care se colora tot mai puternic.
Iulia Dondorici este traducătoare.
Foto: wikimedia commons