’84 şi ’89

Prin 1983, aveam cinci ani şi mă aflam la etajul unui vagon de tren, care mergea de la Tîrgovişte, unde îmi petrecusem o parte din vară, la Bucureşti, unde aveam să îmi petrec o altă parte. Eram cu Delia, o studentă care locuia într-o cămăruţă mică din apartamentul nostru, şi ne jucam un joc destul de simplu: Delia îmi zicea orice cifre îi treceau prin cap şi eu le adunam, scădeam, înmulţeam şi împărţeam (cam asta era tot ce ştiam să fac cu ele, şi de atunci încoace nu cred că am evoluat din punctul ăsta de vedere). Şi, din cîte îmi amintesc, mai toţi oamenii din vagon erau atenţi la mine, probabil din cauză că nu mai văzuseră un copil atît de deştept. Ştiam, bineînţeles, şi să scriu, şi să citesc (de pe la 2 ani, conform maică-mii), dar cred că asta părea mai puţin şmecher decît faptul că puteam să zic că şapte ori paisprezece egal nouăzeci şi opt. 

În condiţiile astea, cînd am început şcoala în anul următor, nu aveam mari aşteptări de la ea. Ştiam să scriu, ştiam să citesc, ştiam matematică, ştiam chiar şi cum e cu socializarea (nu fusesem la grădiniţă, pentru că în familia mea nu i se văzuse sensul, dar eram destui copii în bloc cît să fi învăţat regulile de bază ale relaţiilor interumane) – şi deci nu simţeam mare bucurie la gîndul că pentru ani buni aveam să umplu pagini întregi cu liniuţe şi bastonaşe, să fac adunări şi scăderi banale şi să fiu nevoit să citesc abecedarul în loc să termin

sau

sau ce altceva oi fi citit la vremea aia. Totuşi, fiind un copil prietenos, mă bucuram că aveam să cunosc diverşi alţi copii, poate şi ei prietenoşi.  

Prima zi a fost, în cele din urmă, mult mai OK decît mă aşteptam. Pentru început, ne-am adunat cu toţii în curtea şcolii, o clădire pătrăţoasă şi gri. Cei cîţiva părinţi mai descurcăreţi, care nu doar că aveau sau făcuseră rost de un aparat de fotografiat, dar şi ştiau să-l mînuiască, ne-au făcut cîteva poze, învăţătoarele au primit tradiţionalele teancuri de flori, după care am intrat cu toţii în clase. Eu eram la A, la doamna Caras, care era o cucoană simpatică şi aranjată, iar clasa noastră nu era chiar printre cele mai urîte – deşi băncile fuseseră scrijelite la sînge de înaintaşii noştri, iar dintr-un tablou aflat deasupra tablei ne privea, cu falsă dragoste şi prietenie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Ni s-au împărţit, într-o ordine pe care am uitat-o, manualele şcolare şi numerele matricole (al meu era 33), după care s-a strigat catalogul şi am reuşit în sfîrşit să legăm nişte nume de feţele la care ne uitasem curioşi pînă atunci. I-am simpatizat imediat pe ceilalţi Alexandri din clasă (un Alexandru adevărat şi cel puţin doi la care Alexandru era al doilea prenume), m-am îndrăgostit de două-trei fete şi am hotărît pe loc şi destul de irevocabil pe care dintre colegii mei aveam să-i ignor, de care aveam să mă feresc, pe care aveam să-i detest şi care aveau să-mi devină dragi din te miri ce motive. Viitorul părea să-mi rezerve doar lucruri frumoase, note mari şi premii cu coroniţă. 

: cinci ani mai tîrziu, adică în 1989, la a doua mea primă zi de şcoală. Sînt în Germania, unde am ajuns pentru că rinichii lui taică-meu au încetat să funcţioneze, în România nu se făcea dializă şi maică-mea era nu doar hotărîtă să-i salveze viaţa, dar şi pe jumătate nemţoaică. Mai exact, sînt la Frankfurt, am 11 ani, nu înţeleg o boabă de germană şi intru pe poarta unei şcoli nu cu mult mai frumoasă decît cea din Bucureşti. Ajung într-o sală de clasă plină cu copii cu care nu am absolut nimic în comun, şi o profesoară antipatică mă prezintă (cel puţin aşa cred, pentru că nu ştiu ce zice) şi îmi indică un loc liber. Mă aşez. Un copil îmi zice ceva. Poate că mă salută? Sau mă înjură? Habar n-am. E drept, ştiu ceva franceză, învăţată atît în clasa a cincea în România, cît şi din benzile desenate cu Pif şi Hercules, dar nu îmi foloseşte la absolut nimic. Şi mă întreb, bineînţeles, ce naiba caut eu acolo, printre străini – tocmai eu, un copil atît de deştept şi adorabil şi iubit, un copil care, în ţara pe care am lăsat-o în urmă, eram obişnuit să vorbesc de la egal la egal cu oameni mari, şi acum iată-mă aici, într-o incapacitate completă (şi aparent eternă) de a comunica cu oricine, urmărindu-mi colegii prin şcoală către sălile în care aveam ore, speriat să nu-i pierd din ochi şi speriat, în general, de toţi şi toate. Pe de altă parte, oricît de negru mi s-ar fi părut dracul în momentul ăla (şi mi se părea al naibii de negru), exista şi o parte bună – şi anume, sînii incredibil de mari ai unei colege, nişte sîni cum nu mai văzusem şi cum nu se mai văzuseră şi care mă fascinau, deşi nu aveam nici cea mai vagă idee de ce. Dacă n-ar fi existat, poate că mi-aş fi jurat să nu mă mai întorc niciodată în şcoala aia, dar uite că existau, aşa că m-am întors, şi chiar dacă, pînă la urmă, am repetat anul, măcar am învăţat germana şi am rămas cu amintirea acelor sîni minunaţi, înghesuiţi sub un tricou alb şi strîmt. Se putea şi mai rău.  

Alex Tocilescu este scriitor.