La noi şi la ei - feluri de bătrîneţe
La noi
Ajunşi la vîrsta a treia, românii au puţine opţiuni pentru o viaţă împlinită. Majoritatea covîrşitoare a celor 3,29 de milioane de vîrstnici din România trăiesc acasă. Indiferent dacă au sau nu familii, mulţi dintre ei ajung, la un moment dat, la stadiul de semi- sau dependenţă completă, cînd nu mai pot să se îngrijească singuri.
Pînă acolo, însă, se confruntă cu lipsa de activitate, marginalizare şi singurătate. Opţiunile lor pentru a avea o viaţă demnă, activă şi utilă sînt limitate pentru că există puţine servicii dedicate.
• Cluburile şi centrele de zi sînt spaţii organizate fie de autorităţi locale, fie de organizaţii neguvernamentale, şi sînt probabil cel mai răspîndit serviciu pentru vîrstnici, în zona urbană. Numai în Bucureşti sînt cel puţin trei, în fiecare sector, dar sînt judeţe în care există unul în fiecare oraş – în Prahova, de exemplu. Activitatea lor poate să varieze de la un loc în care pensionarii merg să petreacă timpul şi să socializeze, după propriul program, sau să participe la cercuri, cursuri şi activităţi organizate de coordonatori. Aceste servicii se află aproape exclusiv în zone urbane.
La Asociaţia Suedeză de Ajutor Umanitar Individual, în Bucureşti, vîrstnicii fac origami pentru a-şi păstra dexteritatea şi, în 2013, de sărbători, le-au vîndut ca decoraţiuni de brad, ca să strîngă fonduri pentru centrul rezidenţial pentru tineri cu dizabilităţi grave, care se află în acelaşi sediu.
La CARP Omenia, se fac cursuri de utilizare a computerului şi cercuri de croşetat, precum şi competiţii de şah şi table.
La Clubul Pensionarilor din Braşov, membrii merg în excursii de redescoperire a oraşului şi a munţilor din jur.
Fundaţia Principesa Margareta a României încearcă, de cîţiva ani, să pună pe picioare un sistem de voluntari la domiciliu prin care un adult activ (sau chiar un pensionar) să-şi asume responsabilitatea unui vîrstnic singur şi să-l viziteze, să-l scoată în oraş şi, împreună cu alţi voluntari, să organizeze excursii de grup pentru el. Programul există deocamdată doar în Bucureşti şi Brăila, şi are 90 de voluntari şi 135 de vîrstnici (un voluntar poate merge la mai mulţi vîrstnici, un vîrstnic poate avea mai mulţi voluntari). Procesul de extindere e dificil, pentru că, în primul rînd, selecţia voluntarilor este foarte riguroasă, dar şi pentru că uneori voluntarul şi vîrstnicul nu se înţeleg şi trebuie să încerce alte soluţii. Scopul sistemului, pe lîngă socializarea vîrstnicilor, este să le dea ocazia celor mai tineri să înveţe şi să-i aprecieze pe oamenii în vîrstă şi să înlăture eticheta de asistaţi pe care o primesc pensionarii.
• Îngrijirea la domiciliu are ca scop păstrarea unei vieţi demne în propria locuinţă pentru cei care nu se mai pot ocupa singuri de ei înşişi şi de casa lor. Conceptul cuprinde mai multe tipuri de servicii, de la îngrijirea fizică (curăţenie, îngrijire corporală, cumpărături şi gătit), la cea medicală (analize la domiciliu, vizită medicală) şi la cea socială (asistenţă pentru obţinerea unor drepturi). În România, sînt acreditate 450 de instituţii, pentru a oferi astfel de servicii (de stat, private nonprofit şi forprofit), dar nu toate sînt active. Cea mai mare reţea a furnizorilor, SenioriNET, coordonată de Caritas (organizaţia umanitară a bisericilor catolice şi greco-catolice), are 35 de membri, toate organizaţii neguvernamentale, unele religioase, altele laice. Acestea ajută doar 0,23% din vîrstnici, faţă de 20% dintre ei, cît estimează că ar fi necesar. Iar 85% dintre ele nu au primit nici un fel de finanţare publică pentru aceste servicii – adică obţin fondurile necesare din donaţii şi sponsorizări, nu de la stat, deşi fac un serviciu acreditat, în locul statului. 81% dintre ele au raportat o creştere a cererii de astfel de servicii în 2013, ceea ce înseamnă că tot mai mulţi vîrstnici au nevoie de ajutor, atît din cauza emigrării generaţiei care trebuia să aibă grijă de ei, adulţii apţi de muncă, cît şi a declinului demografic.
• Instituţionalizarea, adică internarea unui vîrstnic într-un cămin pe perioadă nedeterminată, este soluţia cea mai radicală şi teoretic e necesară atunci cînd persoana suferă de boli grave, nu se mai poate îngriji singură şi nici nu are pe cineva să o îngrijească. Este o soluţie scumpă şi pentru stat, şi pentru familii şi, de aceea, există în acest moment doar aproximativ 10.000 de locuri în centre rezidenţiale, fie ele private sau publice. O cercetare din 2013 a Ginei Căruceru, un director de cămin de bătrîni de stat care şi-a dat doctoratul la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială de la Universitatea Bucureşti, face o ierarhie interesantă a relaţiei dintre costuri şi nevoia reală de internare: în cazul căminelor private (care costă, în medie, de la 500 euro/lună în sus, neincluzînd medicaţia şi serviciile medicale specifice unor anumite boli), 88% dintre cei internaţi sînt dependenţi şi au nevoie de îngrijire permanentă; în cazul centrelor de stat (parţial subvenţionate şi la care contribuţia rezidentului constă în cedarea parţială a pensiei), procentul scade la 55; iar în cazul centrelor cultelor religioase (finanţate privat aproate în totalitate), doar 3% sînt dependenţi de îngrijire (42% sînt independenţi, 55% sînt semidependenţi).
Asta – spune Căruceru – arată că cei care ajung în centre total subvenţionate sînt de fapt oameni marginalizaţi, excluşi de familie, chiar dacă ar putea trăi independent sau cu puţin sprijin în propria locuinţă. Cercetarea recomandă ca soluţie mai sustenabilă – atît financiar, cît şi „social şi afectiv“ – sprijinirea familiilor prin servicii la domicilliu şi comunitare, pentru a putea include şi îngriji vîrstnicul acasă.
• Serviciile comunitare pe care le menţionează cercetarea sînt abia la început în România, dar reprezintă o alternativă eficientă şi mai umană decît instituţionalizarea. Ele există deocamdată doar pentru tinerii cu dizabilităţi dezinstituţionalizaţi, dar modelul poate fi extins la vîrstnici, foarte uşor. Asociaţia ProAct Suport din Bucureşti este un pionier al serviciilor comunitare: a înfiinţat trei case în sate din jurul Bucureştiului în care locuiesc cîte patru-cinci adulţi cu dizabilităţi care au trăit toată viaţa în instituţii-mamut şi care, cu sprijin de la asistenţii sociali şi medicali, învaţă să se gospodărească singuri şi să fie independenţi. Vecinii sînt şi ei implicaţi şi ajută cînd e nevoie. Astfel de locuinţe pentru vîrstnici independenţi şi semidependenţi le-ar permite să-şi administreze singuri viaţa şi finanţele şi ar rezolva problemele de singurătate şi excluziune.
La ei
Pe măsură ce populaţia ţărilor dezvoltate îmbătrîneşte, societăţile vestice încearcă să găsească soluţii eficiente de îngrijire.
Oamenii peste 65 de ani reprezintă 17,4% din populaţia Uniunii Europene şi ponderea lor este în creştere: pînă în 2050, vor reprezenta o treime. În SUA, procentul este de peste 12 acum şi va fi 19% în 2030. Ambele continente încearcă să găsească metode care să sprijine familiile, să asigure independenţa vîrstnicilor, cît mai mult, şi să evite instituţionalizarea, care este cea mai scumpă soluţie.
În SUA, curentul care are cel mai mare succes este numit „Village“, un serviciu comunitar autoguvernat. Primul village s-a înfiinţat în 2001, în Boston, sub forma unei comunităţi de vîrstnici care voiau să stea cît mai mult posibil independenţi şi s-au gîndit că, dacă se mută împreună într-o zonă, se pot ajuta să-şi păstreze independenţa. Dar nu o fac singuri, ci cu o reţea de voluntari şi de angajaţi care au ca scop recrutarea altor voluntari. Dacă într-un cămin rezidenţii se supun regulilor personalului, într-un village rezidenţii sînt cei care fac regulile şi personalul se supune. Pînă în 2010, modelul a fost preluat în 50 de comunităţi, în timp ce alte 149 se pregăteau să-l lanseze, la rîndul lor.
În Danemarca, vîrstnicii se mută în case comune în care au camerele şi băile lor private, dar împart bucătăria, zona de luat masa şi living-room-ul, plus zone de activităţi, şi pot angaja servicii suplimentare dacă au nevoie, dar nu e obligatoriu.
În Olanda, statul a decis să subvenţioneze serviciile la domiciliu, pentru a economisi costurile instituţionalizării. Olandezii pot opta să primească două treimi din ce alocă statul pentru o persoană instituţionalizată (două treimi înseamnă 50.000 de euro pe an) pentru a-şi contracta singuri serviciile de îngrijire acasă. Pe de o parte, statul economiseşte o treime din costuri, pe de altă parte, vîrstnicii au mai multă libertate financiară pentru a-şi planifica bătrîneţea.
Alte ţări au decis să externalizeze. Mai multe oraşe din Norvegia au construit şi deschis cămine de bătrîni în Spania, unde este mult mai ieftin. Şi mai cald.
Foto: Ioana Moldovan
