Prima zi de şcoală, ultima zi de acasă
Am pus ceasul să sune la ora 6, dar nu am reuşit să dorm. La 7, eram toţi în picioare, lovindu-ne, comic, unii de alţii. Am pregătit micul dejun şi am reuşit să iau o gură din ceaşca de cafea. Sacoul bleumarin lucea rece în lumina dimineţii de 15 septembrie. La fel, pantalonii şi cămaşa. Toate erau miniaturile unor haine de adult. L-am îmbrăcat şi am pornit toţi trei spre şcoală cu douăzeci de minute înainte de ora 8, deşi drumul dura fix cinci minute. Dar era prima dată cînd îl făceam la ora aceea, cu destinaţia aceea precisă. M-a frapat, ce-i drept, faptul că eram singura familie de pe stradă care-şi tîra copilul scrobit şi apretat. Am traversat Ştirbei şi am intrat pe poarta şcolii – doi adulţi îngînduraţi şi copleşiţi, care încercau să disimuleze frica, şi un copil extrem de vesel. La poartă, secretara şcolii ne-a privit lung şi ne-a spus că am sosit cu o oră mai devreme. Deschiderea anului şcolar era programată pentru ora 9. Ne-am întors acasă şi mi-am terminat cafeaua, apoi am făcut drumul întors, puţin mai destinşi, dar şi mai şifonaţi.
Odată ajunşi, curtea s-a umplut. M-am uitat de jur împrejur, la copii şi la părinţi. Abia am auzit discursurile oficiale, am reuşit, săltîndu-mă pe vîrfuri, să prind din zbor numele lui V. care era chemat în careu. L-am luat de mînă şi l-am introdus în şirul de copii care urma să urce la primul etaj, la clasa 0B, împreună cu învăţătoarea. M-am gîndit că eu, în toată şcoala generală, am fost la A, şi m-am neliniştit. Era vreun semn? După şirul de copii, am urmat noi, părinţii. Cînd am intrat în clasă, era cald, zăpuşeală şi forfotă. Părinţii deja aleseseră bănci pentru odraslele lor. L-am zărit în penultima bancă, aşezat lîngă un băieţel cu faţa rotundă şi un pic transpirată. V. se uita visător, contemplativ, nu părea afectat de nimic din ce mişca în jurul lui. Învăţătoarea i-a rugat pe părinţi să se retragă pe margine şi, după ce mişcarea s-a produs şi noi am format un brîu febril în jurul băncilor copiilor, i-a rugat pe cei mici să se prezinte, pe rînd, şi să spună ce înseamnă şcoala pentru ei. Unii ştiau să-şi spună numele întreg, alţii, nu. Au început, în schimb, să curgă răspunsurile: nu trebuie să vorbim neîntrebaţi, nu trebuie să desenez pe pereţi, nu deranjăm, nu ne batem colegii, nu ieşim din bancă în timpul orei… Şcoala lui „NU“ era acolo şi, în mijlocul acestor răspunsuri-uniforme bine învăţate, s-a ridicat plînsul subţire al unei fetiţe. Am vrut, în acel moment precis, să-l iau pe V. de o mînă, şi pe fata care plîngea – apostrofată cu „se poate aşa ceva?“ – de cealaltă mînă şi să las clasa, şi şcoala, şi prima zi de şcoală, în spatele nostru. Dar V., a doua zi şi a treia zi de şcoală şi tot aşa pînă acum, spune că-i place la şcoală şi, în tot acest timp, am încercat şi eu să învăţ că lui îi place la şcoala asta, a lui, înconjurat de spidermeni şi de Else, de lucruri noi şi de, probabil, multă plictiseală. Iar învăţătoarea lui, o femeie în care învăţ să am încredere, spune despre el că e „poet“ şi că are o lume a lui. Asta, pentru şcoala românească, o fi bine? Pentru că, în „şcoala“ de acasă, asta a fost una dintre puţinele reguli – să-şi cultive grădina din capul lui şi s-o preţuiască. Deci, nu ştiu precis ce a însemnat pentru V. prima zi de şcoală, dar eu, de atunci începînd, învăţ încontinuu cum să împac şcoala-de-la-şcoală, cu gîndirea ei disciplinată şi uniformizată, plină de reguli, îndatoriri, note şi examene, cu şcoala-de-acasă, în care mi-ar plăcea în continuare să-l văd cum explorează, desenează, pe pereţii camerei lui, întreabă tot ce-i trece prin cap, stă în lumea lui, e „poet“, se plictiseşte, după care reporneşte motoarele, în forţă, ca şi cînd în momentele de plictiseală ar fi căutat şi găsit însuşi sensul lumii.
Cecilia Ştefănescu este scriitoare.
