Tuns, netuns, vremea trece

Primul şi cam singurul lucru care îmi vine în minte din prima mea zi de şcoală e cum am ieşit în evidenţă pentru pletele pe care, spre lauda lor, părinţii nu mi le tunseseră. Aveam părul blond şi, cum aveau să se mire colegii, mai degrabă moale, „ca de fată“. Nu mai ştiu precis cît am fost primit aşa (o zi? o săptămînă?), dar în pozele obişnuite din clasa I apar cu freza regulamentară.  

M-am remarcat şi la prima oră de sport, pentru ceva mai puţin lăudabil decît pletele. La 7 ani încă nu ştiam să alerg. O făceam fără să îndoi genunchii, de unde şi cea dintîi poreclă – „struţul“ – pesemne şi pentru că, în pofida tehnicii care lăsa de dorit, atingeam o viteză apreciabilă. De la stilul particular de alergare mi se va trage şi „somnul“, următoarea poreclă durabilă, dobîndită în timpul unei miuţe, prin clasa a VII-a sau a VIII-a. Alergam corect, cu picioarele flexate, dar velocitatea mi se domolise. Nu-i exclus ca aerul hipnagogic cu care mă mişcam în curtea creşei din spatele blocului, unde jucam fotbal atunci, să fi avut drept cauză o uşoară ebrietate indusă de „vinifruct“. Băutura de 3-4 grade tărie, cu un gust între şampanie şi cidru, marca Zarea, tocmai apăruse la Alimentara din complexul de pe strada Compozitorilor şi costa cam 5-6 lei sticla de 33 cl. 

În perioada preşcolară fusesem bîntuit de temerea – atestată probabil în studiile de psihologia copilului – că, ajuns la şcoală, nu voi pricepe, încă de la început sau dintr-un moment nu foarte îndepărtat, mai nimic. Dar cu excepţia caligrafiei, unde greu treceam de 7, aveam să fac faţă onorabil, cu menţiuni la sfîrşitul fiecărui an şcolar, culminînd cu un premiu II şi coroniţa aferentă în clasa a V-a. Fără să fiu un elev eminent, precum sora mea mai mare (cu care mă vor putea compara doar unii profesori de la Liceul „Gheorghe Lazăr“, nu şi cei de la Şcoala 205, hărăzită mie

la mai elitista 197), mi-am dat seama că nu risc un blocaj iminent. Mai observasem destul şi că există şanse şi soluţii s-o scoţi la capăt şi cu poticneli, la o adică. 

Primele dificultăţi majore aveam să le întîmpin la chimie şi, într-o măsură mai mică, la fizică. Nu atît, însă, dintr-o incapacitate sau lipsă de aplecare, cît dintr-una legată de motivaţie: mi se părea că substanţele şi fenomenele discutate nu se pot întîlni niciodată „în stare pură“ în natură, unde vor interveni mereu alţi factori, efectele fiind inevitabil altele decît cele descrise în manual. La ce bun, atunci, aşa un studiu, incomplet şi rupt de realitate? Cîteva noţiuni prealabile, elementare, de filozofia ştiinţei, despre ce înseamnă să abstractizezi şi să construieşti modele, mi-ar fi risipit această neînţelegere. E posibil ca acest sofism precoce să fi fost, totuşi, şi un pretext pentru a mă dedica în voie altor activităţi, de interes sporit (cum ar fi buchisirea lucrării

de Ion Buşe şi D.S. Ogodescu, ascultarea emisiunii

şi lecturile din

), netulburat de problema divergenţelor între teorie şi practică.

Unicul 2, urmat de singura corijenţă din istoria mea de elev, l-am primit la o teză la matematică, în clasa a IX-a. Dar mai bine de jumătate din clasă avea să fie lăsată, atunci, „pe vară“ de hiperexigentul Vova, cel care, nemulţumit cu ajustările infinitezimale, m-a trimis într-o zi de trei ori la frizerie. Mă cam apropiasem totuşi de fundul sacului şi la fizică, astfel că Revoluţia, urmată de crearea claselor de „uman“ – pentru care pledam, interesat, în primăvara lui 1990, într-un articol în Tribuna învăţămîntului –  a fost, şi din acest punct de vedere, salutară.

Cu o aprehensiune înrudită cu teama timpurie de eşec şcolar aveam să contemplu, de la pubertate pînă în postadolescenţă, şi perspectiva absolvirii studiilor şi intrării pe piaţa muncii. O perspectivă atît de paralizantă, încît am preferat să mă feresc de orice gînd concret legat de alegerea şi planificarea carierei, dincolo de cîteva reverii academice nebuloase şi cvasimioriticul „văzînd şi făcînd“.  

Despre prima mea zi de muncă, însă, într-unul dintre numerele viitoare.  

Sorin Gherguţ este poet şi traducător.