„CSR-ul sîntem noi“
„Cine se ocupă de CSR la voi?“ o întreb pe prietena mea, Florina. „CSR-ul sîntem noi. Eu şi cîţiva colegi de-ai mei. Sîntem cinci persoane şi ne implicăm voluntar. De fapt, noi coordonăm doar. Sînt mult mai mulţi voluntari. O treime aproape din toţi angajaţii.“ „Ştiu că aveţi un program de granturi, cine evaluează proiectele?“ mai întreb. „Decizia finală o luăm noi. Ştim mai bine situaţia din România. Primim recomandări de la headquarters, din San Jose, dar nu ei intervin. Le citim şi hotărîm împreună cine să cîştige.“ Florina lucrează în departamentul de vînzări şi marketing al unei companii de produse IT pentru dezvoltatori de web. A absolvit Facultatea de Asistenţă Socială. Îi plac oamenii şi e pasionată de cercetare. De ceva vreme urmează cursurile unui doctorat în sociologie.
Zilele trecute am sunat-o pe Florina să mă lămuresc cum se desfăşoară activităţile de CSR la ei. Mi-a vorbit despre implicarea oamenilor în problemele celorlalţi. Despre ajutorul oferit celor săraci sau aflaţi într-o situaţie dificilă. Cum românii se gîndesc numai la ei, nu vor să se implice sau să ofere celorlalţi ceva. „Scrie despre asta, dacă vrei să scrii ceva despre CSR“, spune Florina.
În mintea mea, CSR înseamnă management. Sînt toate lucrurile făcute de o companie ca să prevină şi să reducă impactul negativ asupra celorlalţi şi a mediului înconjurător.
Potrivit studiului „Tendinţe şi realităţi CSR în România“, realizat anul acesta de Ernst & Young şi CSR Media, interesul pentru CSR în România este în creştere. „Tot mai multe companii se implică în propriile programe. Firmele româneşti mai mici sînt implicate mai degrabă în acţiuni caritabile punctuale decît în proiecte sau programe de amploare“, este de părere Sergiu Sebeş, preşedintele Asociaţiei CSR Nest. „Domeniul este în creştere, însă proiectele şi programele continuă să fie implementate cu preponderenţă de subsidiarele companiilor multinaţionale. Deşi majoritatea recunosc necesitatea şi importanţa existenţei unei strategii, de cele mai multe ori aceasta este sumară şi nu are la bază informaţii despre percepţiile şi aşteptările stakeholder-ilor“, spune Horia Domnariu, director program CSR la Asociaţia pentru Relaţii Comunitare.
Strategie de business sau nu, importantă este implicarea. Acelaşi studiu arată că activităţile de responsabilitate socială corporatistă sînt percepute de companiile din România mai mult ca o modalitate de sprijin pentru proiecte sociale. Sustenabilitatea şi etica în afaceri sînt obiective de CSR mai puţin importante, se pare. „CSR-ul e perceput prin prisma dimensiunii sociale – comunitate externă – şi doar într-o mică măsură ca responsabilitate faţă de angajaţi, etică în afaceri sau dimensiunea de mediu, prin dezvoltarea durabilă şi sustenabilitate“, spune Horia Domnariu.
Puţine dintre companii iau măsuri în sprijinul angajaţilor. Florina mi-a povestit că în compania unde lucrează, părinţii îşi pot aduce la serviciu copiii, dacă nu au cu cine să îi lase acasă. Sînt organizate petreceri pentru angajaţi şi copiii lor. Mai au loc evenimente despre importanţa unui regim de viaţă sănătos sau de ce să te implici în mediul social pentru un viitor mai bun. Sînt şi alte exemple, în special în companiile bancare, unde angajaţii participă la diferite seminarii despre sănătate, creşterea copilului, managementul stresului etc. Dîndu-şi seama că mediul competitiv în care trăiesc afectează sănătatea şi viaţa personală, companiile şi-au înfiinţat astfel de programe. Aceste exemple sînt valabile mai mult pentru companiile mari. Cele mici sau mijlocii sînt mai puţin interesate de programele pentru angajaţi.
Majoritatea companiilor îşi implică angajaţii în activităţile de CSR. „Anul acesta am pus mult accent pe voluntariat. Angajaţii noştri sînt încurajaţi pe tot parcursul anului să se implice în cauzele sociale în care cred. Prin cunoştinţele împărtăşite şi munca depusă de voluntari, comunităţile primesc ajutor, în timp ce angajaţii pot oferi exemple pozitive în familie, în grupul de prieteni, printre colegi“, spune Veronica Dogaru, angajată a unei companii de telefonie. De la alergat într-un maraton pentru o cauză socială, pînă la donaţii sau oferirea de servicii pro bono, modalităţile de implicare a angajaţilor sînt multiple.
Un exemplu de CSR prin implicarea pro bono a angajaţilor este serviciul de clearinghouse iniţiat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, unde lucrez. Este o reţea de avocaţi ce cuprinde 11 case de avocatură care oferă gratuit servicii juridice organizaţiilor nonguvernamentale. „Există cazuri în care organizaţiile ce furnizează servicii sociale dispun de expertiza necesară pentru a propune modificări legislative, dar nu au resursele necesare pentru a plăti un avocat care să se ocupe de analiza legislativă“, spune Bogdan Bibicu, avocat partener în cadrul Kinstellar. „Implicarea în proiectele ONG-urilor poate ajuta la „recuperarea decalajelor sociale“, mai adaugă acesta.
De cele mai multe ori, problemele juridice cu care se confruntă organizaţiile societăţii civile vizează modificări de acte constitutive. În lipsa unor acte constitutive actualizate la zi, organizaţiile nu pot supune proiecte către finanţare, iar beneficiarii nu pot avea parte de servicii sociale sau de altă natură.
Încurajarea implicării merge pînă dincolo de angajaţi. Votul publicului, un sistem de evaluare pe care mulţi „ONG-işti“ îl contest este o modalitate prin care publicul larg este implicat în deciziile... de implicare ale companiei. „Pot să spun că nu sînt de acord cu acest tip de evaluare. Din punctul meu de vedere, publicul, cetăţeanul poate să îşi exercite cîte un vot în ceea ce priveşte un proiect de CSR atunci cînd şi gradul său de educaţie şi acţiune în acest domeniu este pe măsură. Cum sînt foarte puţini cei care fac voluntariat, care donează bani pentru diferite cauze (nu neapărat punctuale, ci să-şi facă un obicei din asta) sau care înţeleg de ce este bine să reciclezi şi să colectezi selectiv deşeurile, atunci, din punctul meu de vedere, votul publicului pe un proiect de CSR nu are valoare. Nu face decît să inducă în eroare“, spune Sergiu Sebeş de la CSR Nest.
„Un alt aspect important este legat de asigurarea reprezentativităţii votului. Aceasta nu este ţinută sub control, astfel încît rezultatul poate fi uşor distorsionat în favoarea unei anumite părţi a publicului, care a ales să răspundă în mare măsură invitaţiei la vot.“ Cum se votează pe Internet şi tinerii sînt cei mai activi în mediul online, proiectele cîştigătoare ar putea fi mai mult pe gustul lor, decît relevante pentru ceilalţi. „Calitatea unui proiect poate fi uşor influenţată de detalii neesenţiale“, adaugă Horia Domnariu, Asociaţia pentru Relaţii Comunitare.
Este o modalitate de empowerment pentru tineri, dar şi o modalitate de comunicare. Fiecare organizaţie care aplică este datoare să îşi facă proiectul cît mai cunoscut. Poate îi inspiră şi pe alţii să se implice, ce-i drept. Însă, dacă efortul de promovare devine prea mare, atunci lucrurile sînt puţin dezechilibrate.
Acelaşi studiu realizat de Ernst & Young arată că principalele motivaţii ale companiilor pentru implicarea în proiecte de CSR sînt recunoaşterea şi vizibilitatea. Majoritatea comunică public proiectele de CSR. „Mă nemulţumeşte faptul că există o tendinţă spre prea mult PR în programele de CSR din România. În unele cazuri se urmăreşte clar un beneficiu cît mai mare de imagine al companiei şi mai puţin impactul unui program bine făcut cap-coadă“, este de părere Sergiu Sebeş. Deşi implicarea e în creştere, companiile sînt reticente faţă de relevanţa CSR-ului. Cel mai greu în lucrul cu companiile este să le convingi că un program de CSR bine gîndit şi implementat se va concretiza în avantaje de business, chiar dacă acestea nu sînt palpabile“, spune Horia Domnariu.
Deşi comunicarea este practicată cu succes, la capitolul transparenţă, companiile româneşti nu sînt atît de active. Multe dintre ele nu publică rapoartele de CSR. Probabil că directiva europeană care reglementează publicarea în maxim doi ani va schimba acest lucru şi „va duce la creşterea considerabilă a numărului companiilor care raportează“, mai adaugă Horia Domnariu.
Principalii parteneri ai companiilor în activităţile de CSR sînt organizaţiile nonguvernamentale. Bună parte dintre activităţi se adresează acestora. Iar norocoase sînt organizaţiile din domenii precum educaţia, socialul, mediul şi sănătatea. „Educaţia pare să fie un punct hot, care atrage companiile să investească în proiecte de CSR“, spune Sergiu Sebeş.
„Au apărut o grămadă de consultanţi în CSR, persoane care, chiar dacă au o experienţă teoretică, sînt foarte departe de a avea una practică“, mă mai lămureşte Sergiu. Aşa pot să îmi explic de ce nu am înţeles legătura dintre tipul de activitate al unor companii şi activităţile de CSR. De ce o companie producătoare de produse cosmetice finanţează proiecte pentru persoanele dependente de droguri sau alcool. Probabil bunele intenţii şi dorinţa de implicare şi-au spus cuvîntul. „Un producător de mobilă va susţine programe de reîmpădurire, fiind în strînsă legătură cu obiectul său de afaceri. Însă nu va susţine şi un program de igienă orală, fiind un domeniu total diferit faţă de ceea ce face şi despre care nu are suficientă expertiză. CSR-ul şi filantropia ar trebui să formeze un tot unitar care reflectă valorile şi misiunea companiei“, este de părere Veronica Dogaru.
Oricum ar fi, CSR-ul este o consecinţă a valorilor şi principiilor companiei – spune studiul Ernst & Young. Iar eu nu pot decît să fiu de acord.
Vera Ularu este coordonator comunicare la FDSC.
