Festival de poezie în Caraş-Severin - interviu cu Liubiţa RAICHICI

Prin ce se remarcă viaţa culturală în judeţul Caraş-Severin, în Reşiţa? 

Reşiţa a fost considerată, încă din vremea comunismului, „Cetate de foc“ şi „Oraşul cu poeţi“... Acum a rămas „cu poeţi“, din cetate şi din focul ei s-a ales doar poezia. Multitudinea şi diversitatea vieţii cultural-artistice ţin viu un loc tulburat profund de dispariţia componentei industriale, pe cale de-a se reinventa...

Cum sînt oamenii de aici? Ce tradiţii există? 

Banatul de Munte şi Reşiţa, în speţă, există pe harta industrială a Europei dinaintea creării statului american. Se cuvine să subliniem că, prin momentul inaugurării lor (3 iulie 1771), uzinele din Reşiţa devansează fondarea unor fabrici de renume precum Krupp Germania (1811), Vitkovice (1829), Donavitz (1836), MAN (1834), Sulzer (1834) Burmeister & Wain (1843), Skoda (1851). La Uzinele Malaxa de la Reşiţa s-au produs cam 800 de automobile pe an, între 1945 şi 1947. Uzinele din Reşiţa au reuşit să menţină o activitate industrială neîntreruptă timp de peste 233 de ani, prin adaptarea continuă, automată a tipului şi sortimentului de produse fabricate la cerinţele pieţei. De-a lungul istoriei sale, a fabricat o varietate foarte mare de produse, unele dintre ele premiere de prestigiu la nivel naţional sau situate în avangarda progresului tehnic european. Este semnificativă prezentarea volumului producţiei pentru cîteva dintre produsele reprezentative: 1461 de locomotive cu abur, peste 180 de poduri metalice feroviare şi rutiere mari; peste 1,5 milioane kW – motoare electrice; peste 9,5 milioane CP – motoare Diesel pentru locomotive, grupuri Diesel ş.a. Ce fel de oameni puteau realiza aşa ceva? Cred că nişte oameni straşnici…

Se poate vorbi despre o identitate locală a scriitorilor de aici? Care anume? 

Da, fireşte, n-aş vorbi neapărat de o „şcoală de poezie“ reşiţeană, dar pot să spun că-n Caraş-Severin se scrie o poezie de viziune, cu şanse reale de-a supravieţui autorilor ei. Dacă nu exista „materie primă“, nu mă încumetam să fac un Festival de Poezie, sînt destule în ţară şi nu căutam motive neapărat să mă aflu în treabă.

Care a fost ajutorul acordat de CEZ România pentru festival? 

De la CEZ a venit imboldul, a venit sprijinul logistic, moral şi financiar. Sigur, tot sprijinul, inclusiv cel financiar, l-am avut şi de la Consiliul Judeţean Caraş-Severin, dar banii publici fiind, în mod firesc, bine chivernisiţi, cu ei nu puteam acoperi costurile unui festival internaţional de anvergură, astfel încît tot CEZ-ul este cel care, an de an, salvează situaţia. 

Ce participanţi aţi avut şi din ce ţări?

I-am invitat din lumea mare, din America pînă în Japonia, din Europa şi din imediata noastră apropiere, din ţările vecine. 

Aţi mers pe un anume tip de pozie? 

Nu, am precizat de la prima ediţie că există un singur criteriu de selecţie pentru festival: invitaţii să fie neapărat prietenii atestaţi ai României şi ai culturii române şi poeţi buni, alte criterii nu intră în discuţie (cum ar fi numărul premiilor, şi mai ştiu ei ce izbînzi poeticeşti).

Înţeleg că aţi reuşit să îmbinaţi partea de lecturi cu una de cunoaştere a patrimoniului local: aţi organizat vizite în locuri importante din punct de vedere istoric, turistic. Care au fost acelea şi cum s-a desfăşurat programul? 

Fiind director al Direcţiei pentru Cultură Caraş-Severin, acest lucru intră în atribuţiile mele –  poate într-o altă discuţie, mai pe larg. Acum o să vă dau un singur exemplu, relevant. Invitaţii la festival au avut o zi dedicată călătoriei cu trenul, pe cel mai vechi tronson montanistic de cale ferată din România, pe ruta Anina – Oraviţa. O poetă din Japonia, Kayoko Yamasaki, care filma tot, lasă deodată cameră jos şi plînge. Eram în mijlocul pădurii, undeva pe traseu, într-un peisaj aproape sălbatic, m-am speriat – ce-o fi?! Kayoko mi-a explicat că-n „Japonia trenurile zboară ca avioanele, dar acest peisaj sublim, într-un vagon care la mijloc avea soba cu lemne pentru încălzit iarna a copleşit-o... Plîngea de „frumos“ , de „insuportabil de frumos“... Iată, adeseori avem nevoie de alţi ochi, pentru a vedea evidentul de sub nasul nostru. Despre epigoni n-am ce să spun eu, a spus-o definitiv Eminescu.

Ce ecouri aţi avut de la festival? 

Următorul: cei care au fost o dată, dacă nu sînt invitaţi şi la ediţia următoare, au o (trecătoare, desigur) supărare şi, după cîteva ediţii, îi invităm din nou. 

Reşiţa, Caraş-Severinul, Banatul de Munte au reapărut pe o hartă cultural-artistică naţională, nu e cazul să folosesc termenul de internaţională, este un festival tînăr, de patru ediţii, la anul sărbătorim „cincinalul“! (Deşi – ştiţi ce face un bănăţean dacă în primele cinci minute nu-l laudă nimeni? Se laudă singur.)

Liubiţa Raichici este poetă, organizatoarea Festivalului Internaţional de Poezie „Porţile poeziei“ şi directorul Direcţiei Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Caraş Severin.  

a consemnat Iaromira POPOVICI