„Identitatea nu e un cult, ci o întrebare“ - interviu cu Julia KRISTEVA

Ideea europeană s-a construit prin întîlnirea culturilor greacă, ebraică şi creştină. La răscrucea acestor culturi se regăseşte identitatea sub formă de întrebare. Aceasta este, redusă la esenţial, teoria Juliei Kristeva despre Europa şi omul european.

Care este profilul omului european? Cine este homo europaeus?

Omul european ar trebui să fie unic, să nu corespundă nici unui model. După cum am încercat să spun şi în conferinţa mea, banalitatea e boala secolului nostru şi a acestei lumi hiperconectate. Omul european trebuie deci să fie unic, adică să încerce să-şi caute propriile adevăruri, cele mai in-comunicabile şi cele mai secrete – dar cele care pot fi împărtăşite. Omul european trebuie să fie capabil să creeze o comunitate la fel de deschisă precum, de pildă, spectatorii unui concert care ascultă aceeaşi muzică, avînd însă fiecare reacţii diferite. Omul european trebuie să fie capabil să-şi chestioneze această identitate singulară, trebuie să fie poliglot, deci să fie capabil să înţeleagă limbajul celuilalt, să intre în lumea celuilalt.

Există un psiché francez, germanic, slav? Şi-n ce măsură există şi un psiché european?

De-a lungul istoriei antropologiei s-a vorbit mult despre asta. Şi încă mai e o temă de dezbatere. Cred că limba poate forma o anumită mentalitate. Istoria politică, istoria economică formează, şi ele, caractere, obiceiuri, constrîngeri. Religiile îşi pun şi ele amprenta. Dar şi gastronomia, vestimentaţia, toate aceste lucruri sînt nişte constante care influenţează reprezentările noastre despre naţiuni, despre popoare. Dar aceste identităţi naţionale sînt supuse banalizării şi metisajului. Ele riscă să se banalizeze în continuare. Dacă punem una lîngă alta o tînără din Franţa şi o tînără din România, vom constata că diferenţele sînt infime şi că pînă şi schemele de comportament sînt asemănătoare. Am fost întrebată dacă e posibil să trasăm, mai departe, diferenţele. Cred că asta încearcă să facă acum anumiţi oameni marcaţi de nostalgie: ei caută nişte rădăcini în comportamente ancestrale, caută tipologii etnice sau religioase care, deşi există, sînt, totuşi, mobile. Eu încerc să găsesc numitorul comun. Acesta face parte din marile achiziţii ale culturii europene şi nu se regăseşte în imediat, în cotidian ori printre stereotipurile cele mai răspîndite. Sînt trăsături remarcate de geniile fiecărei naţiuni – de marii scriitori, de marii artişti, de marii filozofi. Ei reprezintă chintesenţa culturii europene, care s-a construit prin întîlnirea culturilor greacă, ebraică şi creştină. La răscrucea acestor culturi care stau la bază şi care continuă să se rafineze se regăseşte identitatea sub formă de întrebare. Asta e ceva tipic pentru cultura europeană.

În lumea de azi, identitatea e un cult: eşti evreu, eşti homosexual, eşti femeie, eşti catolic – şi eşti mîndru că eşti ceea ce eşti. Uneori, atît de mîndru, încît devii fanatic şi nu-i mai suporţi pe ceilalţi. Şi în culturile europene găsim uneori acest sentiment, dar am elaborat şi un alt mecanism: identitatea nu e un cult, ci o întrebare. „Cine sînt eu?“ e o întrebare greacă, ebraică, creştină, iar filozofii şi scriitorii europeni n-au făcut decît să-şi construiască opera pornind de aici. În asta constă marea noastră forţă. În asta constă şansa de a rezista fanatismului ori blocajului identitar.

De unde şi pînă unde se întinde spaţiul cultural european?

Cred că deocamdată ar trebui să ne ţinem de limitele culturale ale spaţiului Uniunii Europene. E vorba de nişte limite istorice, de nişte graniţe trasate, care aproape corespund unor limite economice. Spun „aproape“, pentru că ştim bine care sînt capacităţile Occidentului, cele ale ţărilor din Est, cele ale Nordului în raport cu Sudul. Dar, cu toate crizele pe care le cunoaştem, reuşim, cumva, să echilibrăm diferenţele. Cred că e imposibil să mergem mai departe cu extinderea, în etapa actuală a evoluţiei Uniunii Europene. În viitorul imediat ar trebui să lărgim nu Europa, ci cercul partenerilor privilegiaţi ai Europei. Aceştia ar putea fi Turcia şi Rusia.

Cultura e doar de puţină vreme un punct important pe agenda europeană. De ce? Cînd şi cum a devenit o miză?

Într-adevăr, cultura e de puţină vreme pe agenda publică europeană. A devenit o miză din mai multe motive. De ce acum? Pentru că, la început, părea că această cultură europeană e de domeniul evidenţei. Pentru părinţii fondatori ai Europei, era evident că exista o cultură europeană inspirată de culturile greacă, evreiască şi creştină. Pe de altă parte, n-au vrut să atingă zone sensibile. Cum ar fi părţile ruşinoase ale acestei culturi, problema învinovăţirii, mai ales după al Doilea Război Mondial, Auschwitz, Holocaustul... Dar sînt şi alte momente violente în cultura europeană, de la cruciade la colonialism. Există şi feţe sumbre ale acestei culturi, şi fondatorii n-au vrut să se refere la ea înainte să facem curăţenie în acest trecut ruşinos. Vremurile s-au schimbat, acum, de cînd cu globalizarea şi mai ales de cînd cu secularizarea. Aceasta din urmă e o invenţie culturală unică în lume, petrecută aici, în Europa: aici am rupt-o cu tradiţia religioasă şi am creat libertate, egalitate, fraternitate; aici s-au inventat libertatea naţiunilor, libertatea pentru săraci, pentru muncitori, pentru ţărani, pentru femei, pentru persoane cu handicap, pentru homosexuali etc... Toate aceste valori, despre care credem că sînt universale, nu sînt bine primite de unii extremişti. Aceste forme de extremism apar, printre altele, şi din cauza unei dezvoltări inegale, din cauza faptului că mare parte a populaţiei globului nu participă la bunăstarea pe care o aduce globalizarea. Valorile noastre, universale, trebuie deci să se adapteze ca să poată fi înţelese. Iată de ce e nevoie să facem acest demers în Europa pentru a putea apoi să ne adresăm, cu ştiinţa şi competenţele noastre, restului lumii.  

Cultura trebuie să rămînă un domeniu al politicii naţionale, sau poate deveni domeniu al politicilor europene?

Cred că trebuie urmărite ambele direcţii. În măsura în care sîntem tot mai integraţi în comunitatea europeană, din raţiuni economice şi politice şi, poate, în curînd, şi din raţiuni militare, e important să existe politici europene care să urmărească simultan culturile naţionale – adică demnitatea culturilor naţionale –, dar şi capacitatea de a crea punţi de legătură între aceste culturi naţionale. Pe de altă parte, trebuie găsit numitorul comun, adică tocmai această îndoială, această capacitate de a chestiona identitatea, bucuria de a reflecta. Acesta e un dar pe care Europa îl are de oferit: luaţi această bucurie de a reflecta, şi nu dogmele. Cine poate să facă asta? O pot face şi guvernele naţionale, dar cu condiţia să-şi dea seama că nu mai pot exista singure, ci numai în concertul european. Ceea ce se întîmplă acum e că, de fiecare dată cînd apare o criză, oamenii îşi spun că e din vina Europei, că mai bine am rezista singuri, noi – românii, noi – francezii, noi – scoţienii. E o viziune arhaică şi sinucidară. Dacă sîntem mîndri de naţiunea noastră sau de regiunea noastră, asta nu exclude sentimentul că supravieţuirea depinde de organism în ansamblu. Această dialectică a singularului şi a grupului trebuie gestionată, în acelaşi timp, de naţiuni şi de o Europă unită, de o Comisie care să fie mai atentă la cultură, şi nu doar la datorii şi la schimburile comerciale.

Ceea ce se reproşează adesea cînd vine vorba de cultura europeană e pericolul uniformizării. Cum răspundeţi acestui gen de critici?

Există acest reproş, într-adevăr, cred că el se datorează faptului că Europa celebrează patrimoniile naţionale. Merg adesea în Franţa, pe la diversele festivaluri, văd cum părinţii îşi plimbă copiii pe la diverse monumente, se vorbeşte despre istorie – există un cult al tezaurului naţional. Acest cult ia o formă comercială şi comemorativă, apoi totul e uitat. El nu generează o viziune care să stimuleze într-adevăr dezvoltarea culturilor naţionale moderne şi descoperirea lor. De aceea am şi propus crearea unei Academii a Culturilor Europene. Mă gîndesc la un spaţiu asemănător Villei Medicis – am putea găsi cîteva locuri de acest tip la Berlin sau la Sarajevo sau la Trieste, în zone frontaliere ale Europei, în care să fie invitaţi tineri scriitori sau tineri artişti care să producă o operă europeană. O operă care să vorbească, evident, despre culturile naţionale ale artiştilor, dar dintr-o perspectivă europeană. Apoi, toate aceste produse ar trebui difuzate în Europa. Altfel spus, să producem acea diferenţă în unitate, să producem acea unitate în diferenţă. Acesta ar fi un proiect al Europei. Cred că numai conştientizînd această diversitate în domeniul creaţiei putem să avansăm către o federaţie europeană. Adică naţiuni autonome adunate într-un cadru federal. Deocamdată e însă prea devreme să vorbim despre o federaţie, pentru că ne lipsesc sentimentul, ba chiar şi experienţa estetică a acestei unităţi în diversitate. Ea nu poate să apară decît prin cultură.

Julia Kristeva este profesor emerit al Universităţii Paris 7 – Diderot şi membră a Societăţii de Psihanaliză de la Paris. Autoare a numeroase lucrări teoretice în domeniul lingvisticii, al semioticii, sociologiei, psihanalizei şi feminismului.

(interviu difuzat la Radio România Cultural în emisiunea Timpul prezent) 

a consemnat Matei MARTIN 

Foto: J. Foley