De gura lumii

Ca în balada „Mioriţa”, ne naştem, ne căsătorim şi murim. Căci vrem, nu vrem, aşa face toată lumea, acesta este ciclul vieţii, aşa ne-a fost dat, şi aia e. Dar stai puţin, dacă naşterea şi mortea sînt aspecte care ţin mai puţin de alegerile şi de judecata noastră critică, cum rămîne cu căsătoria?

Rămîne cum am stabilit – adică vrei, nu vrei, vei fi mireasă, căci, dacă nu apuci în timpul vieţii, au grijă ai tăi să îţi facă nunta la pachet cu ritualul înmormîntării, altfel pare că nu vei fi primită în împărăţia cerurilor (sau… mă rog, nu contează, aşa face toată lumea).

Dar de unde întrebările astea? Ce, există pe lumea asta vreo fată care nu vrea să fie mireasă? Prinţesă, sirenă, mîndră crăiasă, cu rochie albă imaculată, cu voal pe faţă şi porumbei albi în jur, cu pletele buclate şi pantofi de regină cu toc şi paiete, cu diademă de cristal şi mănuşi dantelate? Există vreo fată care să nu îşi dorească să păşească smerită în altar, condusă graţios de cel care îi va fi cap şi căruia va trebui să îi dea ascultare şi să îi fie supusă? Există fete care să nu-şi dorească să-şi strige iubirea în faţa primarului şi a zecilor de nuntaşi adunaţi în jurul paharelor de şampanie, care să nu viseze la verighetă (uneori chiar şi ca să scape de dietă) şi la certificatul de căsătorie care le transformă peste noapte în doamne şi femei serioase?

Se pare că mai există, însă avem noi grijă să le punem la punct prin mici şantaje emoţionale şi presiuni în familie, că doar nu o stăm să rîdă lumea de noi că e femeie uşoară – doarme cu iubitul în pat fără să fie căsătorită, a făcut copil din flori că nu e luată legal cu ăla. Că ea e fată, şi ce prestigiu mai are în comunitate? La el mai merge, e bărbat, îşi scutură pălăria şi pleacă. Dar ea? Musai să aranjăm de o nuntă.

El şi ea devin astfel presonaje principale într-o piesă în care regizorul e gura lumii, unul extrem de exigent şi de atent la detalii şi al cărui scenariu îl prezint pe scurt mai jos.

Naşii: musai persoane cu prestigiu ca sa vă facă fală la nuntă.

Restaurantul – cel mai select, cel mai luxos, cel mai mare şi, mai ales, unde au făcut nunţi cei mai cei din sat/oraş.

Formaţia – oamenii să se simtă bine! Lasă că ce vă place vouă ascultaţi şi acasă! Cum? Ce nuntă e aia fără muzică populară?

Invitaţii şi sfînta listă: Ionescu – 2, Georgescu – să vină 4, că am fost de două ori la ei; Longescu – nu are obligaţii, dar are copii, mergem şi noi… Căci dacă te gîndeai cumva să nu faci nuntă, nu e păcat de banii investiţi de părinţii tăi în atîtea nunţi la care au fost cu gîndul că îi vor recupera la momentul potrivit?

# Invitaţii lui – e băiat şi deci cei mai mulţi invitaţi ar trebui să vină din partea lui. Aşa se măsoară puterea şi prestigiul familiei. Numai 20 de familii? Dar ai lui ce-au păzit de nu s-au dus la nunţi, nu ştiau că au băiat? Să se facă de rîs copilul în faţa socrilor mici?

# Invitaţii ei – e fată, aia e. Are şi un frate, cu atît mai rău pentru ea, căci, dacă acesta s-a căsătorit deja, cea mai mare parte din rude şi prieteni şi-au achitat obligaţiile mergînd la el la nuntă, iar dacă nu, nu vor veni oricum la ea, căci aşteaptă nunta băiatului. El poartă onoarea familiei, fetele sînt păsări călătoare.

Obiceiuri: flori, brad, turtă, gătit, cîntece de jale, de obicei cu mireasa în rolul principal care execută tenace indicaţiile lăutarilor. Întrebi nedumerită, dar ce semnificaţie au, de ce se face asta? Răspunsul îţi vine sec şi scurt: pentru că aşa trebuie, pentru că aşa face toată lumea.

Sosesc invitaţii: zîmbeşte frumos şi mai ales fă-te că îi cunoşti şi că eşti fericită (chiar dacă te dor îngrozitor picioarele şi nu ai mîncat nimic toată ziua).

Dansul mirilor: spectaculos, cît mai spectaculos vor invitaţii şi musai pe o melodie de amor infinit şi imaculat. Şi să nu uităm, obligatoriu cu lecţii de dans înainte.

Desfăşurarea acţiunii: nunta depinde 80% de mireasă, dacă ea e veselă, dansează, bagă în seamă pe toată lumea, totul va fi bine. Aruncă repede pantofii cu toc, ia nişe balerini împrumutaţi de la cine ştie cine şi joacă, joacă pînă nu mai poţi respira (bine că te ajută rochia – lungă obligatoriu –şi că nu se vede că, de fapt, habar nu ai cum să dai din picioare).

Furatul miresei: dacă nu te laşi furată, eşti fiţoasă, aşa că fă bine şi dispari de la nuntă măcar vreo jumătate de oră, ca să avem ocazia să îl punem pe ginerică să se scălămbăie puţin şi, mai ales, să îţi facă o declaraţie siropoasă de dragoste.

Tortul: ne mîzgălim pe faţă şi ne lingem reciporc frişca de pe nas, ca simbol al iubirii noastre eterne.

Aruncatul buchetului: ai grijă să arunci către X-uleasca, are 30 de ani şi e nemăritată. Poate, poate…

The end: să numărăm banii, să refacem lista, să plătim lăutarii şi restaurantul. Dar sînt obosită! Nu se poate, vezi că în două ore ne vin invitaţii la ciorba de potroace – aşa face toată lumea.

„Cea mai importantă zi din viaţa ta” nu e deloc a ta. E o zi în care eşti analizată din cap pînă în picioare şi se comentează acerb geana uşor deslipită şi pata de ruj de pe obraz rezultată în urma pupatului focos al unei rude pe care tu crezi că o vezi pentru prima dată în viaţă, dar care te-a crescut cînd erai mică, în care dimensiunea măslinei din farfurie devine subiect monden şi dansul mirilor motiv de analiză critică menită să aducă la lumină intensitatea iubirii voastre.

Şi atunci, de ce ai vrea să fii mireasă? Simplu. Pentru că aşa TREBUIE?!

Diana Elena Neaga este lector univ. dr. la Universitatea „Nicolae Titulescu“ şi activitstă feministă, membră a Societăţii de Analize Feministe AnA. 

Foto: wikimedia commons