Poetă, prozatoare şi eseistă, Oksana Zabuşko e una dintre cele mai cunoscute figuri ale literaturii ucrainene contemporane. În limba română i-a apărut volumul Studii în teren despre sexul ucrainean (Editura ART, 2008). Textul de faţă reprezintă o versiune rezumată a intervenţiei sale din cadrul seriei de conferinţe cu titlul „Şi dacă Europa eşuează?“, de la New Europe College.

Titlul acestei întîlniri ne duce cu gîndul la vremurile Războiului Rece, la cele două superputeri inamice şi la restul lumii, împărţite în „sfere de influenţă“. Războiul purtat astăzi de Rusia, în Ucraina, a înlăturat deja multe măşti şi false concepte, unul dintre ele fiind dulcea iluzie că în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, „Occidentul a cîştigat Războiul Rece“. Se dovedeşte acum că, în tot acest timp, n-am asistat decît la dezarmarea unei singure părţi şi că aşa-zisul război de tip hibrid, deghizat într-un conflict local izolat – fie că vorbim de Moldova, de Ucraina sau de ce se întîmplă acum în Ucraina – a fost, de fapt, un scenariu pe care Rusia postsovietică l-a folosit, în mod repetat, ca parte a unei strategii de răzbunare pe termen lung şi care de-abia acum ni se dezvăluie pe deplin. Ceea ce mă interesează pe mine este cum se face că acest nou totalitarism – o sinteză unică, în acelaşi timp orwelliană şi huxleyană între Lubianka şi Hollywood – a putut fi trecut cu vederea, pentru atît de multă vreme, de majoritatea intelectualilor publici europeni, şi neglijat într-o asemenea măsură, încît propaganda Rusiei continuă să afecteze minţile europenilor, atît de puternic, încît raţiunea să fie dominată de teama de a spune pe nume agresiunii militare evidente, deschise, a Rusiei.

Răspunsul meu (unul dintre puţinele) ar fi: e vorba de eşecul „Misiunii Fortinbras“. Prin anul 2000, publicam în Ucraina o serie de eseuri cu titlul Cronicile lui Fortinbras. Iniţial, cartea era destinată generaţiei mele de intelectuali şi de scriitori. Ideea principală era că misiunea noastră, în istoria culturii, era similară celei a lui Fortinbras din Hamlet: ca primă generaţie post-totalitarism, treaba noastră era să curăţăm scena de cadavre, să „îngropăm“, cu onorurile cuvenite, toate victimele în masă ale secolului al XX-lea şi să înregistrăm poveştile lor de la Horaţii care au supravieţuit, pentru a încerca să creăm o nouă istorie, în locul celei tendenţioase pe care-am moştenit-o din şcoala sovietică. Dar, de fapt, misiunea asta n-a fost niciodată îndeplinită.

Cînd scriam aceste rînduri, nu eram conştientă că e, de fapt, o problemă europeană, nu doar ucraineană; că toate ţările din Europa şi mai ales cele care au fost scene ale luptelor din al Doilea Război Mondial aveau nevoie de Fortinbraşii lor, pentru ca întoarcerea la autoritarism – de orice fel, de stînga sau de dreapta – să devină imposibilă.

Puterea mitologică a discursului în alb şi negru de după al Doilea Război Mondial – în care Hitler defilează drept unica întruchipare absolută a răului şi-n care crimele împotriva umanităţii, înfăptuite de adversarii săi, să fie proporţional reduse sau, măcar, supuse unor criterii de evaluare diferite, din simplul motiv că au fost comise de cei ce l-au învins pe Hitler – a devenit o capcană care îi împiedică pe intelectualii publici europeni să recunoască faptul că Rusia e un stat fascist şi succesoarea ambelor regimuri totalitare ale secolului al XX-lea – al lui Hitler şi al lui Stalin.

traducere de Matei MARTIN