Poveşti necosmetizate

Publicat în Dilema Veche nr. 563 din 27 noiembrie - 3 decembrie 2014
Poveşti necosmetizate jpeg

Letiţia, fiica unui tată violent, învaţă că nu toţi bărbaţii îi pot face rău 

Letiţia are 30 de ani, lucrează în comunicare şi e căsătorită. Tatăl a lovit-o din copilărie şi pînă în liceu. După ce fiica a intrat la facultate, mama, o croitoreasă pricepută, a plecat să lucreze în străinătate şi nu s-a mai întors niciodată în apartamentul din Tulcea pe care îl împărţea cu soţul, un maistru de şantier dependent de alcool. La 11 ani de cînd a ieşit pe uşa casei părinteşti şi a tăiat orice legătură cu tatăl, Letiţia încă are o teamă instinctivă de bărbaţi. A învăţat să o controleze cu ajutorul terapiei. 

„Cînd eram în public, era un tată şi un soţ exemplar. Nimeni nu-şi imagina că el poate să fie cum era de fapt. În momentele alea ajungeam să-l urăsc cu adevărat. Ori eşti aşa, ori eşti aşa? 

Nu ne bătea doar cînd era beat, mai degrabă cînd era undeva între. Cînd era prea beat, se ducea în camera lui şi se culca. Cînd era treaz, în mare parte se abţinea de la interacţiunea cu noi. Dar trăiam cu o teamă constantă. Putea să iasă în orice moment din cameră, să dea nas în nas cu mine sau cu fratele meu şi să i se pună pata pe ceva. Ne bătea pentru că sigur am făcut noi ceva. Ne bătea pentru că putea. 

Cînd era binedispus, ne bătea cu cureaua şi cu catarama care ne umplea de gîlme. Dădea pe spate, sus la picioare şi pe fund. Dacă lăsa urme pe braţe, purtam chestii cu mîneci lungi, de ruşine. N-avea cine să se sesizeze. Că spărgeam un bibelou, că făceam o boacănă zdravănă, ne-o luam cel puţin o jumătate de oră. Mi se pare uimitor cînd mă uit în urmă. Am fost rezistenţi. Să dai într-un copil juma’ de oră şi copilul să nu aibă nevoie de îngrijiri medicale. Cînd obosea, se oprea, se îmbrăca şi pleca la bar cu tabla de şah în braţe. Se întorcea noaptea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat şi de multe ori rîdea de noi şi întreba de ce sîntem supăraţi. 

Cînd devenea violent, mama se bloca. Probabil se temea că şi-o ia şi ea dacă intervine. Venea dup-aia şi ne oblojea rănile. Nici eu nu aveam curaj să intervin pentru frate-miu. Maică-mea îmi zice că pe ea nu a bătut-o vreodată, deşi eu îmi amintesc de o zi de a mea de naştere, în care şi-a luat cîteva palme de la el. A fost o vreme cînd o învinuiam în sinea mea, pentru că au fost momente cînd ne-a lăsat descoperiţi şi pe mine, şi pe frate-miu. Îmi dau seama că a făcut asta pentru că nu mai putea, îşi atinsese limita. Fiecare făceam faţă cum puteam. Nu puteai să prevezi cînd urma să devină violent – putea să fie zilnic sau lunar, dar ameninţarea era constantă. După bătăi, toată lumea din familie încerca să se prefacă că nu s-a întîmplat. Tata pentru că, îmi place mie să cred, se simţea vinovat, maică-mea pentru că se simţea vinovată că nu ne ajuta, iar noi pentru că voiam să uităm. 

Ultima oară cînd mi-am luat bătaie cu cureaua, de la el, a fost după balul bobocilor. M-am dus să dorm la o colegă de clasă, în noaptea respectivă, şi ea a insistat să ne ducem în rockotecă. Tata acceptase să dorm la ea cu condiţia să fim acasă şi să răspundem la telefon. A fost ditamai escapada pentru mine, care aveam voie să stau în oraş pînă la maximum ora 10, doar sîmbăta. Cînd ne-am întors acasă pe la 12, m-a prins mama la telefon şi mi-a spus că nu e de bine, că l-a trimis pe frate-miu să mă caute prin oraş şi să mă gîndesc ce-i spun a doua zi. N-am mai putut să dorm şi la 5 dimineaţa am plecat acasă, să mă bată odată şi să terminăm. 

În clasa a XII-a, tata mi-a spus că singura facultate demnă de urmat ar fi Automatica, dar că oricum eu n-aş fi în stare să intru. A folosit foarte des practica asta cu mine şi probabil că ştia cum o să reacţionez în momentul în care îmi spunea că nu pot. I-am propus să facem un pact: dau la Automatică, intru şi, dacă termin primul an cu bine, mă lasă să renunţ şi să dau la jurnalism. A fost de acord şi, cînd l-a sunat mama să-i spună că am intrat, reacţia lui a fost: nu se poate. 

După un an, am renunţat la Automatică fără să-i spun, m-am mutat la rudele mamei din Moldova şi am învăţat pentru admiterea la jurnalism, fără să mai trec vreodată prin Tulcea. În acelaşi an mama a plecat în Italia. 

Au urmat perioade cînd, dacă urla un bărbat la mine, îngheţam automat. Eram prin anul II la jurnalism şi am întîrziat la un examen. Proful ăla, pe lîngă faptul că era cît un dulap, era şi genul care nu avea limite fizice foarte bine stabilite. Cînd a început să urle la mine, s-a apropiat foarte tare şi am intrat în hiperventilaţie. 

Am avut momente în care nu mă puteam suporta pentru că mi se părea că merg legănat, ca tata, sau că am aceeaşi formă a inserţiei părului. Parcă îi simţeam prezenţa, şi gîndul ăsta mă rupea în bucăţi. Ajunsesem să mă urăsc atît de mult, încît nu mai puteam să ascult altă voce decît cea interioară, care îmi spunea că sînt fără valoare, că nu pot, că trebuie să o las baltă. Dacă nu l-aş fi întîlnit pe soţul meu, nu cred că m-aş fi dus la terapie să lucrez cu problemele astea. Nu simţeam că merit să fiu bine. M-am dus pentru el, ca să aibă parte de o persoană normală, ca să-mi găsesc echilibrul pentru viitorii noştri copii. 

Prin terapie am înţeles că mă tem să fiu vulnerabilă şi să mă deschid pentru că nu mai vreau să fiu în poziţia aia de fetiţă care, pe de o parte, e speriată şi, pe de altă parte, aşteaptă ca taică-su să o bage în seamă şi să ştie că există pe lumea asta. 

La sugestia terapeutului, m-am expus în mod voit la conflicte cu oameni în care am încredere. În timp, mintea mea a învăţat că nu se întîmplă nimic rău, dacă cineva ridică tonul. Dintr-una dintre curelele pe care tata le-a rupt pe mine, îmi făcusem o brăţară lată, şi cîţiva ani am purtat-o la mînă, ca pe un trofeu. Terapeutul m-a convins să o arunc pentru că nu-mi dădea deloc o stare bună, aşa cum nu-mi dădeau nici pozele cu mama, din acea perioadă. Atunci era slabă, plînsă, trasă la faţă. Acum parcă a înflorit. Are o relaţie, de cîţiva ani, e veselă şi arată senzaţional. 

Multă vreme m-a durut să văd pe stradă sau în filme taţi care-şi iubesc fetele, şi să accept că asta a fost toată iubirea pe care a putut al meu să mi-o dea. M-am luptat cu ideea că iubesc, chiar şi reţinut, un om care mi-a făcut atîtea. Acum pot să spun asta fără să mai simt că mi se urcă furia în gît. Sînt lucruri peste care nu pot să trec, dar nu-l mai urăsc. Nu mai port întunericul cu mine!“ 

Adrian: Cum administrezi liniştea într-un adăpost 

Adrian Nistor are 42 de ani, este psiholog şi coordonatorul singurului adăpost pentru victimele violenţei în familie din Sibiu. Lucrează în biroul din aceeaşi casă unde, în medie, trei-patru mame locuiesc alături de copiii lor. Adăpostul, deschis în 2007 de Asociaţia Femeilor din Sibiu, cu sprijinul financiar al Asociaţiei Femeilor şi Familiei din Norvegia, are şapte locuri de cazare, iar unele femei au stat aici chiar şi un an. Nistor crede că multe conflicte între parteneri ar putea fi stinse mai repede dacă oamenii ca el, care ajută victimele, ar media întîlnirile dintre cei doi şi le-ar susţine pe victime pe drumul către o altfel de viaţă. 

„Avem acum o femeie, lucrează la o firmă în oraş, are două fete. A venit la noi din noiembrie anul trecut. Au fost probleme cu soţul, pe fond de consum de alcool. E destul de greu de comunicat cu el. L-am invitat la Primărie ca să avem nişte discuţii despre faptul că se poartă violent cu soţia lui şi-n mod indirect cu fetele. Cea mică avea dureri de cap, stări de tensiune în care dădea cu piciorul, cu mîinile – stări pe care noi nu ni le-am explicat. Pînă la urmă, am descoperit cauza. În timp ce erau aici, se duceau şi se întîlneau cu el în oraş. El avea tendinţa de a o bălăcări pe soţie, de fiecare dată cînd se întîlneau, şi fetiţa devenea agitată. I-am pus în vedere că ar fi mai bine pentru ea să se întîlnească mai rar şi să-i comunice că nu poate să se certe la nesfîrşit de faţă cu copila. În momentul de faţă, divorţul e finalizat, cu toate insistenţele lui să se împace. 

Nu permitem întrevederi în faţa adăpostului, ele se stabilesc de comun acord cu Primăria din Sibiu, la sediul Serviciului Public de Asistenţă Socială. Dacă femeia vine şi ne cere ajutorul, discuţiile se poartă acolo, sînt foarte discrete. Chiar dacă agresorii insistă ca întîlnirile să se desfăşoare undeva în oraş la o cafeluţă, le spunem din capul locului că nu există aşa ceva. În momentul în care văd că e o instituţie la mijloc, agresorii dau înapoi – în marea majoritate a cazurilor.

Le explicăm: nu poţi să te porţi urît cu cineva, numai pentru că se îmbracă într-un anume fel sau să o bănuieşti pe femeie. Dacă e un bărbat, numeşte-l. Nu poţi să inventezi la nesfîrşit! Dacă femeia spune clar că nu are nici o relaţie şi tu încontinuu aduci în discuţie motivul acesta, e ceva absurd. 

Alt caz din adăpost e o fată tînără de 23 de ani, care e în concubinaj şi are o fetiţă de 6 ani. A fost violenţă în relaţia lor, de la bun început, inclusiv din partea familiei lui. Recent, concubinul a urmărit-o pe stradă, i-a găsit locul de muncă. Într-o staţie de autobuz a coborît din maşină şi au avut o discuţie mai aprinsă. El a încercat să o convingă să se ducă acasă, ea i-a zis că nu se-ntoarce, şi atunci, drept răzbunare, el i-a luat fetiţa şi a plecat. Fapta asta de a merge să urmăreşti pe stradă şi să iei copilul din braţe nu e decît un şantaj emoţional. Ei speră ca, din cauza dorului de copii, ele să se întoarcă acasă.

Legea spune că perioada de găzduire în adăpost este între 7 şi 60 de zile. Perioada de două luni de zile trece foarte repede şi noi facem o reevaluare a cazului. E clar că nu putem să-i punem în vedere să părăsească adăpostul, dacă nu s-a rezolvat problema, şi atunci se poate prelungi perioada de găzduire. Finalitatea unui caz înseamnă un proces juridic finalizat, deci dacă sînt căsătoriţi, să fie divorţaţi sau cel puţin să obţină un ordin de protecţie. Căutăm ca evoluţia cazului să fie pozitivă, oricît de pornit ar fi împotriva ei, pentru că, dacă îşi pierde interesul faţă de victimă – treptat, nici el nu mai devine atît de violent, nu o mai găseşte pe ea vinovată pentru orice. 

Dacă vor să facă schimbări în bine în viaţa lor, aproape imediat vor pune în practică ce le spunem, pentru că vor să termine relaţia violentă.

O femeie mi-a spus că soţul voia să o scoată afară din casă. Avea mai puţină pregătire educaţională decît ea, dar era de un tupeu şi-o îndrăzneală... Cînd se trezea dimineaţa, era foarte liniştit şi-i zicea foarte calm: «Vezi că azi-noapte te-am visat şi erai plină de sînge şi pe toţi pereţii din casă curgea sînge, aşa că ai grijă.» Şi îmi spunea dezgustată cît de multă umilinţă răbda. Noi i-am zis: «Nu eşti obligată să suporţi atîta violenţă.» Tu hotărăşti cît de departe mergi, cîtă vreme vezi că omul nu se schimbă. 

Din păcate, cel mai mult au de suferit copiii. Ei trag ponoasele, cu vîrf şi îndesat, şi asta căutăm să le spunem: tu în felul ăsta loveşti în copiii tăi. El spune: «Dar eu cu copiii nu am nimic, cu nevastă-mea mă cert pentru că ea e în felul ăsta.» Dar nu e adevărat, tu îi creezi copilului o stare de tensiune, copilul e speriat, tu eşti părintele lui şi, în loc să fii protector cu copiii, nu faci decît să dai în familia ta. 

Am fost întrebat, în multe rînduri: cum ajunge un bărbat să fie coordonator la un adăpost pentru femei, victime ale violenţei? Am avut nemţoaice care spuneau că, 30 de ani, la ele în adăpost nu a călcat un bărbat. Pentru mine nu e o problemă şi munca la noi în adăpost e muncă de echipă. Eu nu pot să lucrez fără colegele mele, una asistent social şi cealaltă psiholog. 

Am avut femei care ne-au spus „Aşa linişte ca la voi în adăpost poate nu o să am decît cînd o să mă duc în cimitir.“ A fost cam dură remarca, dar aici nu ţipă nimeni la ele, nu mai înjură nimeni, nu vorbeşte nimeni răstit, nu trînteşte uşa, scaunul. Sînt libere să plece în oraş, se pot întoarce înapoi, doar să scrie într-un registru unde pleacă şi cînd se întorc; dacă se întîmplă ceva, să ştiu unde să le găsesc. Dacă ţin cont de recomandările noastre, nu există probleme şi liniştea asta ajunge, la un moment dat, o nevoie, o dorinţă.

Nu mai vor să dea înapoi.“ 

Irina: O femeie lovită ripostează 

Irina era singură acasă, în apartamentul de la parterul unui bloc din Bucureşti unde locuieşte cu tatăl ei. Se pregătea să facă baie, cînd a auzit bătăi în uşa de la intrare. Îmbrăcată doar într-un halat, s-a uitat pe vizor şi n-a văzut pe nimeni. Curioasă, a deschis uşa, şi Alex, fostul ei prieten, un bărbat slab de 27 de ani, a împins-o în casă şi a încuiat în urma lui. Irina a început să ţipe, deşi ştia că ţipă degeaba. Şi de la vecina de la etajul I, şi de la cea de la II se auzeau de multe ori ţipete şi nu sunase nimeni la Poliţie pînă atunci. 

„Te las fără tot!“, i-a spus Alex şi a împins-o de perete, apoi s-a repezit să-i ia telefonul şi laptopul. „N-o să mai vorbeşti cu nimeni“, îi repeta, în timp ce ea încerca să-i smulgă telefonul din mînă. În timp ce se luptau cu îmbrînceli, zgîrieturi şi coate în burtă, a sunat telefonul. Irina a observat că era una dintre prietenele ei cele mai bune. Îi povestise că se despărţise de Alex cu o săptămînă în urmă, că bărbatul o urmăreşte pe stradă şi că e speriată. În învălmăşeala aia, nu ştie care dintre ei i-a răspuns prietenei, dar Irina a apucat să ţipe: „Sună la Poliţie acum!“ Speriat, Alex a lăsat telefonul, a descuiat şi a fugit. 

Se cunoscuseră în 2007. El lucra la o reţea de cartier, ea avea nevoie de Internet. Pentru că erau vecini, o mai ajuta uneori cînd avea probleme cu calculatorul. La începutul lui 2013, s-au întîlnit întîmplător într-un club şi au plecat împreună spre casă. O săptămînă mai tîrziu, erau deja un cuplu. Irina avea 26 de ani şi încă suferea după o fostă relaţie. Nu-şi explică de ce lucrurile s-au legat aşa de repede, dar crede că probabil i-au unit problemele de familie, pe care le-au tot discutat. Amîndoi au crescut cu certuri în casă. Ea locuieşte cu un tată alcoolic pe care l-a văzut toată copilăria şi adolescenţa lovindu-i mama. Şi acum, la bătrîneţe, cînd îşi vizitează soţia la casa de la ţară unde s-a mutat, tatălui îi mai sare ţandăra. Pe Alex părinţii l-au acuzat tot timpul că nu e în stare de nimic, de cîteva ori l-au dat şi afară. Irina a fost prima care a spus „te iubesc“, fără să-şi imagineze că, după cîteva luni de relaţie, îi va spune printre lacrimi: „Sentimentele mele vor muri cu fiecare palmă.“ 

Irina a terminat Facultatea de Limbi Străine şi scrie articole pentru un site. Începe munca la 15 şi termină la 1 noaptea pentru că depinde de ştirile din timpul serii. Alex a fost bănuitor, de la începutul relaţiei. Cînd rămînea la ea peste noapte, măcinat de gelozie, îi lua telefonul să-i citească mesajele, să vadă cu cine a vorbit. Şi-a notat parolele de la conturile ei de Facebook şi Messenger şi, uneori, se dădea drept ea pe net; încerca să-i tragă de limbă prietenele, să adune dovezi că-l înşală. Odată i-a scris unui prieten de-al ei „Hai să ne futem“, ca să-i vadă reacţia tipului. Altădată i-a schimbat parola la Facebook şi a scris un status în care promitea că o să arate ce fel de persoană e ea cu adevărat. Alex avea o mulţime de fotografii de cînd au fost la mare şi ea a făcut topless şi alte cîteva cînd ieşea goală de la duş. O ameninţa mereu că o să le pună pe Internet să-i distrugă reputaţia. Irina a fost la un pas să-şi piardă jobul care implică şi administrarea mai multor pagini şi a trebuit să-l sune de la serviciu să se roage de el să-i redea accesul la cont, ca să poată să se apuce de lucru. Cînd l-a întrebat de ce o controlează online, Alex a pornit o întreagă ceartă despre ce are ea de ascuns. 

Dacă ţipa la ea sau o înjura, Irina îşi punea pătura în cap, să nu-l mai audă, şi tremura ca-n copilărie cînd tata urla la mama. Încerca să-i demonstreze că nu are dreptate cînd o face curvă; că, pur şi simplu, ea îşi lasă loc de bună ziua cu toată lumea, inclusiv cu foşti colegi sau iubiţi. Deschidea mesajele de la diverşi tipi şi îi arăta că ea nu iniţia niciodată conversaţiile; dacă o căutau, le răspundea prietenos că aşa i se pare normal cînd lucrezi în acelaşi domeniu sau cînd e vorba de cunoscuţi vechi. De la certuri ajungeau la cereri în căsătorie în miez de noapte şi rugăminţile lui de a merge la biserică ca să jure că nu l-a înşelat niciodată. 

De multe ori, Irina evita să se ducă direct acasă de la serviciu pentru că ştia că, dacă s-au certat în timpul zilei, Alex o aştepta în întunericul din faţa blocului. Îi era ruşine că-i ştia tot cartierul, mai ales cînd o izbea de maşinile parcate şi îi striga obsesiv că e curvă. Pentru că e un tip slab, avea forţă să-l îmbrîncească şi să-l îndepărteze. Îl ura cînd o făcea „curvă“ şi, într-una din serile cînd i-a strigat asta pe stradă, l-a plesnit peste gură, orbită de furie. I-a dat vreo zece palme, cu sete, pînă cînd i-a umplut buzele de sînge şi s-a oprit doar cînd Alex a început să plîngă şi să-i reproşeze că dă în el.

Cînd a văzut că, lovindu-l, poate să-l oprească din a da în ea, Irina spune că a prins curaj. N-o impresiona victimizarea lui şi-i repeta ca să-l calmeze din plîns: „Nu-ţi place că dau în tine? Nici mie nu-mi place cînd mă loveşti! Să-ţi fie ruşine! Chiar crezi că poţi să mă calci în picioare? Eşti un laş! Hai să vorbim. Hai să nu mai ţipăm.“ Se linişteau zece minute, vorbeau calm, apoi începeau reproşurile că a dat în el şi iar îi învineţea pulpele şi braţele. Într-o astfel de seară, Irina i-a spus „Eşti fix tata şi fix tac-tu!“ 

În octombrie trecut, cînd Irina se plimba noaptea printr-un parc din apropiere ca să-şi facă curaj să se apropie de casă, Alex a apărut din întuneric, a luat-o de gît şi i-a tras capul pe spate de i-a tăiat respiraţia. A început să ţipe şi să dea şi ea oriunde nimerea; l-a zgîriat pe faţă pînă la sînge. Un băiat care se plimba cu prietena lui a chemat paznicul parcului, apoi s-a apropiat şi a încercat să-i despartă. Alex i-a spus, scos din minţi, tipului: „Ce vrei? Lasă-ne că ne certăm! Tu n-ai soţie acasă? Nu ştii cum e?“ Cei doi l-au ţinut de braţe şi Irina a fugit. La o săptămînă de la scena asta, l-a anunţat că vrea să se despartă. Alex a continuat să o sune, să o roage să se împace, să o aştepte noaptea în faţa blocului şi să încerce să-i ia cheile de la apartament, ca să o forţeze să rămînă să vorbească cu el. Cînd îl vedea, Irina simţea furie şi vomă în stomac. Nu ştia de ce stătuse într-o astfel de relaţie, mai bine de jumătate de an, de ce permisese pentru prima oară în viaţa ei să fie lovită, cum ajunsese să lovească şi ea, dar voia să pună punct.

După ce Alex a fugit, Irina a sunat la serviciu să anunţe că are o problemă şi nu ajunge. A vorbit cu prietena ei la telefon, a aflat că poliţia e pe drum şi a aşteptat. Tremura înfăşurată în halatul de baie şi se temea să nu se întoarcă Alex şi să intre pe fereastra fără gratii. Se gîndea înciudată la viaţa pe care a dus-o mama ei şi la situaţia în care se găsea şi ea. A sunat-o şi i-a povestit ce a păţit în ultimele luni. Printre lacrimi, femeia de aproape 70 de ani i-a spus: 

– Trebuia să zici, mamă.

– Mi-era frică că vine la tine la ţară şi-ţi spune toate porcăriile despre mine.

– Tu eşti copilul meu, eu în tine am încredere.

Cînd a bătut Poliţia la uşă, Irina a deschis hotărîtă să depună plîngere. O poliţistă i-a zis că nu are urme vizibile de violenţă şi că n-o să obţină un certificat medico-legal; divorţase şi avusese o experienţă similară, aşa că i-a recomandat să încerce mai întîi să-l sperie. Irina i-a dat numărul lui de telefon şi Alex a fost chemat la secţie. Poliţista i-a spus că, dacă nu vrea să aibă dosar penal, trebuie să nu-şi mai caute în nici un fel fosta iubită. 

Sperietura a funcţionat. Alex i-a mai scris rareori pe net că ar vrea să se împace, dar nu i-a mai ieşit în cale.  

Decît o Revistă.

au consemnat Ana Maria CIOBANU şi Oana SANDU  

Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană jpeg
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană
Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.
Sinuciderea celei de a treia Rome jpeg
Sinuciderea celei de-a treia Rome
În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.
Kundera după Kundera  Tragedia Europei Centrale? jpeg
Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale?
Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Vă puteţi închipui?
Europa politică vs Europa geopolitică jpeg
Europa politică vs Europa geopolitică
Încercarea Europei Centrale de a-și găsi o identitate politică undeva între Germania şi Rusia a fost şi continuă să fie sortită eşecului.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cum e azi, cum era odată
Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.
Există regres în istorie? jpeg
Există regres în istorie?
Nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri.
Cavalerismul desuet al războiului jpeg
Cavalerismul desuet al războiului
Așa cum, în plină fervoare creștină, occidentalii au fost capabili de masacre, în plin ev evoluționist au demonstrat că sînt în stare de regresiuni la fel de ample.
În urma tehnologiei jpeg
În urma tehnologiei
Regresul din educație se reflectă în succesul unor agresivi analfabeți funcțional, deveniți influencer-i pentru generațiile de mîine.
Evoluție, involuție, organodinamism jpeg
Evoluție, involuție, organodinamism
Conspiraționismul nu e altceva decît întoarcerea la gîndirea magică paranoidă, în care forțe dincolo de controlul nostru ne controlează și ne manipulează.
Vicisitudinile istoriei, fertilitatea crizelor și alte forme de psihoterapie culturală jpeg
Vicisitudinile istoriei, fertilitatea crizelor și alte forme de psihoterapie culturală
Potopul, cutremure, războaie și alte evenimente majore duc la dispariția dramatică a unor civilizații și culturi, după care lumea reîncepe din nou.
Histria jpeg
Histria
Încălzirea prin pardoseală, atît de utilizată în perioada romană, părea un mare pas înainte în ale instalațiilor anilor 1990.
Arhitectura: aveți puțintică răbdare! jpeg
Arhitectura: aveți puțintică răbdare!
Arhitectural vorbind, ai fi în stare să trimiţi mesaje în viitor.
Economia de război jpeg
Economia de război
Este destulă frică în lume, pentru că nimeni nu se aștepta să trăiască în același timp o pandemie și un război pe care un nebun se chinuie să-l transforme într-unul planetar.
Viețile netrăite jpeg
O după-amiază de vară
Neputința, anxietatea, moartea celor dragi, boala, deznădejdea, felul în care îi protejăm pe copii, despre toate au scris invitații mei.

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.