⬆
Tema săptămînii
Pagina 49
Mai este filozofia o „pregătire pentru moarte“?
Filozofia începe, încetul cu încetul, să se întoarcă spre idealul său antic de a găsi o cale spre o viață bună și, mutatis mutandis, spre o moarte bună. Așa-numita filozofie practică, coborîtă din turnul ei de fildeș, devine, în ultima vreme, locul în care ne putem pregăti pentru moarte. Și nu doar pentru moartea biologică, ci și pentru celelalte puncte terminus care ne pot afecta bunăstarea emoțională – finaluri de relații romantice, decesul apropiaților, eșecul profesional etc.
Cu mortul la masă
„Am avut cea mai mare pasiune să văd cum decurg treburile la pomana mea, să le văd eu, cu ochii mei.“ Le-a văzut, a lăcrimat și a fost mulțumit că le-a trăit. Vorbele bătrînului m-au urmărit îndelung. Moartea rămăsese doar o cratimă între două cuvinte, între două realități inseparabile, precum fața și reversul unei monede: viața de aici și viața de dincolo.
Cum se sfîrşesc cărţile
Pe aripile vîntului rămîne în amintirea cititorului prin imposibila poveste de iubire dintre Scarlett O’Hara și Rhett Butler. Sfîrșitul deschis al romanului îi lasă cititorului libertate deplină. Și, din păcate, libertate deplină și diverșilor autori, anonimi sau nu, care au încercat să reia firul povestirii de acolo de unde s-a oprit Margaret Mitchell.
Privind sfîrșitul cîtorva filme românești
Sîntem retrași, astfel, afară din poveste, pentru ca mai apoi Otilia să privească înspre cameră. Povestea celor două fete e însă lăsată pe alocuri neîncheiată: cîteva lucruri rămîn amintite și apoi lăsate în suspans. Părinții care trebuiau să vină în seara aceea, domnul
La vremuri noi… Despre începuturi și sfîrșituri în politică
O paradigmă politică nu se încheie duminică seară pentru a lăsa loc alteia luni dimineață, iar modificările conceptuale nu au sens unic: conținutul lor se modifică, reia teme în contexte diferite, se raportează distinct la realități intelectuale ori sociologice diferite.
Sfîrșit(ul)
După o viață protejată într-un mediu închis, lipsit de vreun contact direct cu pericolul din lumea exterioară, aproape ca într-un glob de sticlă, un făt își poate trăi propria naștere ca pe un sfîrșit. Atunci, întregul său univers se năruie. După ce a fost îmbrățișat
Nu sîngele m-a speriat, ci că ea a putut să mă rănească
Să-mi trasez mai bine prieteniile. Să spun răspicat ce-mi place și ce mă deranjează. Să rîd mai mult cu oamenii de lîngă mine. Să nu-mi mai fie teamă că n-o să știu ce să fac cu golurile lăsate de ei.
„Ar trebui să ne vedem mai des“
La sfîrșitul întîlnirii, unul dintre voi se simte obligat să demareze niște planuri pipernicite de viitor. Cum ar veni, să recuperăm ceea ce nu poate fi recuperat. „Ar trebui să ne vedem mai des“, zice. „Clar“, îl susține celălalt. „Să ieșim într-o seară.“ Se schimbă numerele de telefon, se dă bipul de rigoare, pentru a „rămîne în memorie“, dar singura memorie în care rămîne respectiva persoană e cea a telefonului.
Filozofia se naşte din uimire, dar se hrăneşte din prietenie
Rămîne cazul intermediar, al prieteniei care se stabileşte între oameni obişnuiţi, „nici-buni-nici-răi“, dar orientaţi către bine. Altfel spus, dincolo de afinităţi reale, e important să privim împreună în aceeaşi direcţie şi, mai mult decît atît, e cazul să fie direcţia bună. Dorinţa de a fi mai buni, năzuinţa spre perfecţionare, sintetizează adevărul prieteniei ca emulaţie reciprocă:
Oricum, oricînd, oricît
Este o diferență între prietenie și prieteșug. Prieteșugul înseamnă mai degrabă amiciție și spontaneitate afabilă, în vreme ce prietenia înseamnă intensitate și profunzime (așa s-ar cuveni să fie). Dar firește că există destule alte nuanțe și nișe, iar ceea ce spun eu acum riscă să fie, la fel de bine, un loc comun. Așa încît vorbind pur și simplu despre prietenie, așa cum s-a întîmplat în viața mea să am parte, lucrurile arată astfel.
Teritorii ale creierului meu
Nu am vocația relațiilor matrimoniale de lungă durată. Așa m-am născut, defectă, cu un attention span relațional de maximum patru ani. Poate tocmai de asta prietenii mei sînt teritorii ale creierului meu: Mama, Alexa, Eduard și prietenii mei.
La Londra am început să văd prieteniile altfel
E greu să îți faci prieteni foarte apropiați într-un oraș ca Londra. Parțial, asta se datorează modului în care funcționează orașele mari. Rebecca G. Adams, profesor la Universitatea din Carolina de Nord, explica acum cîțiva ani că sociologii au identificat trei elemente cruciale ce duc la formarea prieteniilor apropiate:
„Cel mai bun prieten va emigra“
N-am fost niciodată un admirator al vieților construite în jurul ideii de familie extinsă, al existențelor gravitînd în jurul cumnaților, cumetrilor, nașilor și altor funcțiuni similare. Probabil că atributul esențial al libertății pe care mi-o recunosc e șansa pe care o am de a alege oamenii în a căror companie, fizică ori doar virtuală, să îmi petrec zilele, nopțile, job-urile, vacanțele, treburile, taclalele. Hulit pe motiv că ar conduce la înstrăinare, Internet-ul îmi e bun aliat în încercar
Rodica
„A muri înseamnă a nu mai fi niciodată cu prietenii“, scria Gabriel García Márquez, în prologul de la Douăsprezece povestiri călătoare. Rodica nu mai e. Dorul de ea e o parte din mine, nu e nevoie să-l identific, să-l reliefez în vreun fel. Nu știu cum se construiesc prieteniile azi, probabil la fel de simplu (sau de complicat) cum s-au construit dintotdeauna. Ca în iubire, cînd decizi să ignori posibilitatea unei insule și meditezi îndeaproape asupra ideii de peninsulă.
Cinci întîmplări
Am primit un mesaj de la fostul vecin-prieten de la blocuri, trecea prin Bruxelles, mă întreba dacă aș avea timp să ne vedem, au trecut atîția ani, spunea în adînc mesajul lui. Părinții noștri fuseseră prieteni, copilăriserăm împreună, bătuserăm dealurile, ne bătuserăm unul cu altul,
Ne e mai frică de singurătate decît de „onoare“
Numărul de prieteni ne confirmă popularitatea. Și nu doar popularitatea, ci succesul. Practic, nici o realizare personală nu contează dacă nu e apreciată de prieteni. Și asta e iar o chestie greu de explicat. Imediat cum obținem ceva, simțim nevoia să împărtășim cu prietenii pe Facebook. Relațiile de prietenie sînt și nelipsite de competitivitate, ceea ce înseamnă că automat sînt o sursă de invidie. Invidia în grupurile de prieteni e ca gravitația, invizibilă și permanentă.
O prietenă este la fel de rară precum dragostea adevărată
Poate ar trebui să recunoaştem că o prietenă rea, una pe care nu ne putem baza, nu este o prietenă. Poate, ca să clarific, chiar dacă e dureros, ar trebui să învăţăm să spunem nu „prietenă“, ci „femeie cu care îmi petrec timpul, sau cu care mi-am petrecut timpul“.
Un posibil fenomen
Festivalurile sînt, probabil, cel mai bun lucru care s-a întîmplat literaturii române în ultimul deceniu. Creșterea și înmulțirea lor, deschiderea internațională, diversificarea evenimentelor și activităților, mixarea literaturii cu alte arte, toate acestea au avut ca efect imediat o împrospătare a cîmpului literar și chiar a pieței de carte fără de care imaginea de ansamblu ar fi fost abia atunci cu adevărat tristă.
Literatura, ca festival
Ce e scriitorul pentru un oraș cu 10-20.000 de locuitori sau cu 100.000 de locuitori? Ei bine, el reprezintă, încă, pe cel care spune povestea cetății și a locuitorilor ei, el este cel care inventează orașe invizibile, oglinzi nevăzute ale orașului real,
Efervescență și dificultăți
În „marea dezordine culturală“ în care trăim, iureșul festivalurilor aduce culoare și diversitate. Încă sînt prea puține, după gustul meu (în special cele strict literare), mai e loc destul pentru creativitate, pentru inventarea unor concepte noi. Căci festivalurile aduc artele la îndemîna oamenilor, (re)construiesc comunitățile umane
„Nu-ne vin-dem car-tea!“
Este poet sau nu bărbosul cu pălărie de la Robin and the Backstabbers? Autorul unui podcast mișto are ce căuta într-un festival literar? Un blogger free style (nu din ăla de împinge electronice și mărci de cidru) talentat și urmărit poate fi invitat pentru o discuție cu publicul sau cu „scriitorii-scriitori“?
Șapte întrebări
Cred că lumea se bucură să vadă poeți în carne și oase și drept dovadă e faptul că în timpul festivalului se vînd foarte multe cărți de poezie. Cred că un festival literar ar trebui să promoveze literatura contemporană, cu precădere literatura română, dar, firește, și pe cea străină. Un festival literar bine organizat poate să ajungă o marcă înregistrată, ca marile festivaluri de muzică.
Născut prematur, mort la vremea lui. Scurtă istorie a unui festival
Fiind un festival mic, cu un buget de maximum 10.000 de euro, am putut supraviețui ani la rîndul găsind noi sponsori care să ne ofere cîte o mie, două de euro, aplicînd la Ministerul Culturii pentru, iarăși, vreo 2000 de euro, aplicînd la ArCuB, la AFCN,
Literatura nu mai e atrăgătoare, dar te face încă să întorci capul
Cartea pare a fi pe moarte, dar storytelling-ul și literatura, nu. Se mută în digital, și cu cît mai mulți scriitori vor adopta noul lor rol de scriitori digitali, cu atît mai mulți oameni se vor strînge în jurul lor. Iar brand-urile nu vor întîrzia să apară.
Lecturi la iarbă verde
Participanții la festival petrec acolo două-trei zile întregi, nu doar serile, iar cititul la umbră, într-un hamac, nu e o opțiune de lepădat. Am gîndit așadar o mică „Bibliotecă de campanie“, cu cărți care pot fi împrumutate și citite în perimetrul festivalului. Și am propus, la fiecare ediție, lecturi și dialoguri cu cîte doi scriitori contemporani
Turnul de fildeș
Pe sub fereastră trece o coloană de manifestanți. „Ieșiți din casă, dacă vă pasă!“ Și te întrebi, privind cartea și cafeaua: să ies?
Protestul lui Alb și Negru
Protestul este văzut ca o armă a democrației. În fond, revendicările pieței se referă la integritate, cinste, decență și grijă în gestionarea banului public. Faptul că aceste mișcări de stradă dezvoltă și efecte negative sau excese de interpretare era, cumva, inevitabil. Sper ca, la nivel de societate, să nu ne pierdem înțelepciunea și răbdarea ca să le putem discuta în mod așezat și diminua și pe acestea.
Nepăsarea și noi
E nevoie de renunțat la nepăsare inclusiv pentru copiii voștri, care au nevoie de exemple pozitive, în primul rînd, de la voi. Pentru că așa cum îi veți educa, așa îi veți avea, inclusiv la bătrînețe, cînd voi veți avea cea mai mare nevoie de ei, și nu invers.
În România, fiecare om e o redută
Nu mai pot să înghit aceeași „asta-i Românica“, același negativism pasiv, blazat. Mă simt un spectator lăsat pe dinafară, dar asta nu e pentru că am plecat. Pentru că am plecat nu mai pot fi martoră și nici nu mai pot participa la această circularitate toxică.
„De ce să votez dacă mie îmi merge bine?”
Are 29 de ani şi nu a mers niciodată la vot. Cel mai probabil, nici părinţii ei. Îmi povesteşte că în familie nu prea se vorbea despre politică, şi că sigur nu i-a văzut niciodată pe ai ei să fi mers la vot. În 2016, în seara dinaintea alegerilor pentru Primăria Bucureşti, mi-a trimis un mesaj în care-mi spunea că politica i se pare o tîmpenie şi că îşi va învăţa şi copiii să nu voteze, pentru că votul nu contează.
Cum îți înveți elevii să fie cetățeni implicați
-am simțit vinovată cînd am văzut statisticile prezenței la vot a celor din tranșa de vîrstă 18-24 de ani. Mă simt vinovată și astăzi. M-am întrebat dacă noi, în școală, nu încurajăm acest exercițiu democratic și mi-am răspuns tot eu: ba da. Mai mult, elevilor le place să voteze: votează data la care dau teza
„Ne implicăm din convingere, nu din cauza presiunii” – interviu cu psihologul Zenobia NICULIȚĂ
Ne implicăm din convingeri personale. Metodele de influență constructivă sînt de lungă durată și non-invazive, adică prin educație și prin puterea exemplului. Pentru asta e nevoie de timp și de efort susținut. Implicarea civică presupune un efort susținut de-a lungul mai multor generații.
Cît ne pasă de ai noștri?
De întors? În România? Deocamdată, la ce? Am plecat de mai multe ori, niciodată cu gîndul să rămîn. Cînd am plecat prima oară, mi-am lăsat copilul în grija părinților mei, pentru că aici nu găseam de lucru – un loc de muncă ce mi-ar fi permis să-l cresc decent. Prima oară cînd am ajuns în Spania am rămas mută de cît de frumoase erau orașele și străzile
Viața la oraș ne îmbolnăvește?
Bucureștiul se află pe locul 6 printre cele mai poluate orașe europene, după orașe precum Tetovo, din Macedonia, Snipro, din Ucraina, sau Tirana, din Albania. Alte orașe românești se găsesc și ele în top – Iași, pe locul 27, Cluj, pe 49 și Brașov, pe 63.
Cîteva observaţii asupra mediului românesc
Riscurile naturale şi antropice reprezintă, poate, cel mai important aspect care trebuie menţionat în legătură cu problemele de mediu. Lipsa de întreţinere a lucrărilor de artă (cum ar fi podurile), prea puţinele consolidări ale clădirilor, distrugerea albiilor rîurilor prin diferite metode, construirea în zone inundabile, defrişările, abandonarea sistemelor de irigaţii, toate şi multe asemenea conduc la dezastre mai mici sau mai mari, multe greu remediabile.
Bucureștiul, un oraș care nu te lasă să respiri
Un parlamentar spunea să nu mai punem chiar așa totul în spatele autorităților, că fiecare e vinovat pentru aerul pe care îl respirăm. Și oricum nu e așa rău, că dacă Bucureștiul era toxic, ne-am fi mutat în alte părți. Dar cît timp sîntem aici înseamnă că încă e bine.
Iașii-n praf și pulbere
Nașterea celui de-al doilea copil l-a determinat să se reorienteze către o locuință în afara Iașiului. Alți doi vecini din bloc au urmat același exemplu. „Am ales zona Breazu (n.r. – sat din comuna Rediu). Nu e aproape, nu e nici departe. Te poți bucura, însă, de liniște. Ai o grădină în care copiii se pot juca.“ Vorbește acum despre liniște ca și cum ar fi o nouă descoperire. Nu s-ar mai întoarce la vechea locuință.
„Am pornit cu un mare handicap: ne-a lipsit cultura în materie de mediu“ – interviu cu Adina VĂLEAN, europarlamentar
Puține capitale europene nu sînt orașe verzi. Datorită gradului de civilizație, comunitățile locale pretind autorităților parcuri, transport ecologic și altele. E păcat că la noi, în București, spațiile verzi se împuținează, au loc dezvoltări imobiliare peste ele. Tendința europeană e exact pe dos.
Fuga de marele oraș
Primăria nu se mai ocupă de spațiile verzi din jurul blocurilor. Mașina de poliție patrulează zilnic în jurul blocurilor, dar ignoră complet orice nelegiuire. Traficul este din ce în ce mai aglomerat, coșurile de gunoi sînt arhipline, pereții clădirilor sînt mîzgăliți, iar trotuarele sînt WC-uri publice atît pentru oameni, cît și pentru cîini.
Orașul și bolile pulmonare – interviu cu medicul Vasi RĂDULESCU
Am ușor spasm bronșic, cauzat de noxe. Nu pot să nu amintesc faptul că toaletarea nasului la ajungerea acasă îmi arată praf și negreală; cred că e un indicator grosier al gradului de poluare a aerului, dar fiecare poate testa asta pe pielea (nasul) lui.
Orașul și responsabilitatea civică – interviu cu Oana NENECIU
Să reciclăm. Să lăsăm mașinile acasă ori de cîte ori este posibil, fiindcă este nociv și pentru noi, și pentru cei din jur să inhalăm noxe două-trei ore pe zi. Să ieșim în parcuri și să ne educăm copiii cît mai mult în natură, să ținem la sănătatea noastră fizică și psihică
Aer de Tokyo
Japonezii au o relație specială cu mașinile. Dacă le cumpără, înseamnă că au neapărată nevoie de ele. Dacă au nevoie de ele, atunci cumpără, în mare, mărci japoneze și automobile de dimensiuni mici. Rătăcite, pe străzi, mai vezi cîte o limuzină vintage americană sau vreun Mercedes baban, dar la volan e fie cîte un solist de J-pop căruia faima i-a furat mințile, fie vreun Yakuza pentru care lipsa de bun-simț e chiar ultima problemă în viață. În orașele mari, nevoia de mașină tinde spre 0.
Spiritul critic, o formă fără fond?
De multe ori, una înveți la școală și alta găsești în lume, iar pentru intelectuali puține sînt momentele de satisfacție mai mari decît cele în care descoperă nepotrivirile dintre cărțile lor și viață. Bucuria descoperirii unei ase-menea nepotriviri este, în fond, o vanitate, căci de pe urma ei un intelectual se apucă să scrie ceva menit să îndrepte inadecvarea. Sau, poate, nu e vanitate, ci spirit critic…
Maiorescu, spiritul critic şi luciditatea patriotică
Le datorăm lui Maiorescu şi junimiştilor întemeierea culturală şi politică a acestui instrument menit să prevină derapajele megalomanice şi să ne încadreze, fericit, progresul naţional în făgaşul organicităţii. Odată cu Maiorescu, privirea pe care o î
Gîndirea critică
Nu contează dacă eşti student la Teologie sau Biologie, la Matematică sau Medicină, cu toţii avem nevoie să gîndim mai bine. Pe plan social, gîndirea critică ne ajută să facem faţă mai bine prejudecăţilor şi manipulării la care sîntem expuşi în nenumărate forme şi ocazii. E vorba de acele automatisme de gîndire pe care le dobîndim de mici şi
O sută de ani de spirit critic?
Ibrăileanu ar risca azi să fie răstignit la Antena 3 și catalogat drept „sorosist“, sub privirile aprobatoare ale unui număr de sute de mii spre un milion de cetățeni de al căror spirit critic am toate motivele să mă îndoiesc. Și o sumedenie de „români verzi“ ar distribui citatul cu pricina pe Facebook, ca „probă“ a „trădării de țară“ și a faptului că, desigur, Ibrăileanu e „ghidat de la Bruxelles“.
Vremea criticilor
Nu știu cîți mai așteaptă ca un critic să le spună ce sens are istoria pe care o trăim, dar sînt sigur că mulți vor să afle ce carte i-ar putea vindeca sau bucura. Și sînt șanse mari ca viitorul să rezerve criticilor un rol social ținînd cont de
Spirit critic vs critică şi autocritică în comunismul românesc: implicaţii pentru lumea intelectuală
Anii 1947-1948 marchează o cenzură în politica şi cultura românească inclusiv din perspectiva raportării la spiritul critic forjat în spaţiul occidental şi asumat mai mult sau mai puţin pregnant în mediile intelectuale autohtone. Primii ani postbelici au reprezentat o perioadă de tranziţie
Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier
Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani. Traian Băsescu a fost și mai sever cu Ion Iliescu: „Acest om n-are liniște decît dacă e la manetele puterii. E bolnav de putere și o exercită cum poate. Ar trebui trimis la pensie să-și vadă de comunismul lui“ (cf. Realitatea.net, 3 iunie 2008).
Sursele și avatarurile spiritului critic
E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat sau, direct, prost. De cîte ori trebuie să iei o hotărîre, să-ţi dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…