Filozofia se naşte din uimire, dar se hrăneşte din prietenie

Publicat în Dilema Veche nr. 760 din 13-19 septembrie 2018
Filozofia se naşte din uimire, dar se hrăneşte din prietenie jpeg

În vremurile noastre care dau pe dinafară de atîtea reţete de succes şi fericire în cît mai puţini paşi, modul în care vechii filozofi greci s-au raportat la tema prieteniei este, la prima vedere, deconcertant. Platon, în dialogul de tinereţe Lysis, problematizează prietenia dintre oameni ca pe un caz particular al unui soi de principiu ontologic al atracţiei universale. Limba greacă permitea de minune acest lucru. Philia – termenul generic pentru ceea ce aduce atît oamenii, cît şi lucrurile laolaltă, dictînd compunerile şi întîlnirile favorabile – este un cuvînt care se poate, el însuşi, compune perfect cu atîtea altele. Aşa cum remarca odinioară Constantin Noica, orizontul semantic al prieteniei pendulează, pentru elini, între „tautologicul“ philophilos (iubitorul de prietenie) – dacă nu cumva atare autoreferenţialitate a iubirii e însăşi condiţia primordială pentru a ajunge la iubirea aproapelui – şi sfîşiatul pe dinăuntru philechtros (cel care iubeşte cearta şi duşmănia). Să nu uităm, apoi, că, înaintea lui Platon, filozoful-„mag“ Empedocles gîndise întreg procesul devenirii cosmice pe baza cuplului de forţe philia (philotês)/neikos: iubire şi ură literalmente fizice. În fond, întrebarea de ordin „dramaturgic“ ce subîntinde toate dialogurile lui Platon şi aureolează figura lui Socrate e aceea privitoare la taina care aduce tinerii şi maturii laolaltă, în grupuri mai mari sau mai mici, tînjind după înţelepciune, în loc de a urmări plăceri efemere. E chiar definiţia etimologică a filozofiei – probabil, singura acceptată de către toţi gînditorii: „iubirea de înţelepciune“, care nu se poate concretiza altfel decît în comunitatea prietenilor sau, dacă vreţi, ca prietenie întru înţelepţire. Filozofia ca timp al libertăţii (scholê, în greacă) devine şcoală a adevărului, fructificînd în cel mai fericit mod timpul liber al prieteniei dintre oameni care nu au ucis, în ei, uimirea de copil dornic să înţeleagă ce anume ţine lumea laolaltă, ce face posibilă viaţa, cunoaşterea şi bunătatea pe care ne-o arătăm, uneori, unii altora.

Pe baza acestor coordonate socratice, tînărul Platon sugera o dialectică a prieteniei pe care aş îndrăzni s-o traduc într-un limbaj accesibil şi lesne aplicabil vieţii noastre de zi cu zi. Pe de-o parte, nu putem concepe prietenia ca pe o relaţie între oameni cu totul la fel, pentru că aceştia nu ar mai avea, în fond, ce să îşi comunice unii altora: iată cum diferenţierea de celălalt devine condiţie pentru prietenie. Pe de altă parte, chiar dacă înţelepciunea populară spune că „extremele se atrag“ (ceea ce se aplică, adesea, în cazul atracţiei erotice), prietenia nu se poate institui nici între opuşi, pentru că aceştia nu au cum să comunice veritabil unii cu alţii: nu se înţeleg, deci nu se pot întîlni cu adevărat în această viaţă. Rămîne cazul intermediar, al prieteniei care se stabileşte între oameni obişnuiţi, „nici-buni-nici-răi“, dar orientaţi către bine. Altfel spus, dincolo de afinităţi reale, e important să privim împreună în aceeaşi direcţie şi, mai mult decît atît, e cazul să fie direcţia bună. Dorinţa de a fi mai buni, năzuinţa spre perfecţionare, sintetizează adevărul prieteniei ca emulaţie reciprocă: relaţie în care partenerii se ajută, prin sfat şi exemplu personal, să devină mai buni, pe zi ce trece, în diverse privinţe. Atracţia fizică e trecătoare, dar „cel ce-ţi îndrăgeşte sufletul nu se îndepărtează de acesta atîta timp cît îl vede aspirînd spre mai bine“, punctează Platon într-un alt dialog de tinereţe, Alcibiade, un text care va fi considerat, în Şcoala neoplatoniciană, drept calea de acces în filozofie.

Fără a intra în detaliile concepţiei ulterioare a lui Platon despre iubire (erôs), cu tot ce o apropie, dar şi o separă de dimensiunea eminamente personală a iubirii (agapê) în creştinism, să spunem că această stimulare mutuală a dezvoltării individuale se suprapune, la Aristotel, peste tipul suprem de prietenie. E vorba de prietenia care apropie oameni „ale căror afinităţi izvorăsc din virtute“, adică oameni ce refuză complacerea, căutînd, în schimb, excelenţa. În acest context, Aristotel sublinia deosebirea crucială – uitată, adesea, de filozofii morali moderni – dintre egoismul celor care îşi doresc, mereu, cea mai mare felie din tort şi „iubirea de sine“ (philautia) a celor care depun eforturi susţinute pentru a-şi modela propriul caracter: în prietenia veritabilă, „fiecare îşi iubeşte în celălalt propriul bine, oferindu-i acelaşi lucru în schimb“. Această formă superioară de interes propriu va coincide, în etica elenistică şi romană a „îngrijirii de sine“ (epimeleia heautou, cu o sintagmă preluată tot de la Platon), cu motivaţia morală ultimă a indivizilor. „Nimeni nu poate fi fericit dacă este atent numai la sine, dacă întoarce totul în propriul său folos: se cuvine să trăiești pentru altul, dacă vrei să trăiești pentru tine“, îi scrie Seneca lui Lucilius. Nici vorbă, aşadar, de opoziţia simplă egoism/altruism, asumată ca de la sine înţeleasă de către acei gînditori moderni care au propus, cu titlu de morală „autonomă“, versiuni seculare ale moralei creştine – adică rupte de credinţa în viaţa de apoi şi, astfel, de motivaţia transcendentă a mîntuirii personale.

Cîte nu ar fi, însă, de spus cu privire la prietenie ca o condiţie indispensabilă pentru relaţia maestru-discipol, în stoicism? În şcolile de filozofie antice, un rol central deţinea spunerea „verde-n faţă“ a adevărului, ceea ce grecii numeau parrêsia: expunerea la discursul de adevăr al maestrului şi, deopotrivă, mărturisirea sinceră a propriilor carenţe şi greşeli, într-o atmosferă de încredere prietenească. Totul, pentru a susţine efortul de încorporare, de „întrupare“ a adevărului prin practici zilnice, printre care la loc de cinste se aflau dialogul şi corespondenţa cu prietenii „filozofici“. Cîte nu ar fi, apoi, de zis despre valoarea centrală a prieteniei în etica plăcerii la Epicur, filozoful care oferea şi o versiune premodernă a „contractului social“, concepîndu-l nu ca pe o ajustare raţională a egoismelor, ci ca pe o extindere graduală a cercurilor prieteniei?

Voi face, în schimb, un arc peste timp, relevant pentru a înţelege condiţia actuală a filozofului. Romantismul cultural a generat o reprezentare a filozofului ca genial gînditor „singuratic“: astfel au fost percepuţi, în ciuda numeroşilor discipoli, şi cei mai influenţi gînditori din secolul XX, Heidegger şi Wittgen-stein. Ultimele decenii atestă, însă, depăşirea acestei reprezentări şi reconectarea cu înţelesul antic al filozofiei ca activitate colaborativă, exersare a minţii împreună cu ceilalţi, într-un dialog neîntrerupt, şi muncă de cercetare în echipă. În timp ce unii văd, aici, amurgul Filozofiei cu majusculă, alţii salută această repoziţionare socială a filozofului, din poziţia de Rege solitar al gîndirii, în aceea de partener conversaţional, interpret şi mediator între sfere de discurs diferite, între publicul larg şi specialişti din diverse zone, între persoane cu formări şi background-uri diferite, dînd glas unor „intuiţii“ morale divergente. În acest context, mi se pare că filozofia recuperează, pe filiera psihologiei dezvoltării, un concept-cheie: acela de „prieteni critici“. Prietenii critici sînt adevăraţii prieteni, aceia vitali pentru dezvoltarea personală şi, totodată, pentru stabilizarea treptată a ideilor noastre de bază, a angajamentelor noastre: nu ferindu-le de lumină, ci, din contra, punîndu-le în permanenţă la încercare şi ascultînd, cu atenţie, toate contraargumentele oferite.

Prietenii critici, parresiaşti, ai liderilor noştri politici – adică opusul yesman-ilor şi linguşitorilor – reprezintă şi o cerinţă indispensabilă a democraţiei, fără de care alunecarea în dictatură devine inevitabilă. Cine nu are curajul de a-i suporta şi înţelepciunea de a-i căuta nu are, el însuşi, ce să caute în politică. 

Cristian Iftode este conferenţiar la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București.

Foto: Mircea Struţeanu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.