„De ce să votez dacă mie îmi merge bine?”

Ce reprezentativitate au cei de la putere, într-o ţară în care nu prea se iese la electorale? Cîţi ştiu că în România nu preşedintele are cea mai mare putere în stat, ci parlamentarii? Ce înseamnă votul informat: drept, responsabilitate, minimă implicare civică, obligaţie? La prezidenţialele din 2009, Traian Băsescu a cîştigat alegerile cu o prezenţă la vot de 54%. Referendumul pentru suspendarea sa, din 2012, a fost invalidat în urma unei prezenţe de doar 46%. La parlamentarele din toamna aceluiași an a decis doar 42% din populaţie. În 2014, au ieşit la alegeri, pentru Klaus Iohannis sau Victor Ponta, 62% din români, prezenţa la vot scăzînd iarăşi în 2016, la parlamentare, unde au venit să pună o ştampilă numai 39,5% din oameni.

Doar în jur de jumătate din ţară hotărăşte, aşadar, soarta pentru toţi ceilalţi. Printre cei care nu votează se află însă mulţi nemulţumiţi de corupţie şi de situaţia politică, economică, socială în care ne aflăm în prezent. Aşa încît în ultimii ani s-au conturat mişcări de stradă la care au participat sute de mii de români – din oraşe mari sau mici, sau chiar de peste hotare –, aceştia manifestînd împotriva celor aleşi conform legii în Guvern şi în Parlament. Mai jos, cîteva portrete ale celor care au renunţat la dreptul de a ieşi la alegeri – şi, poate, un îndemn în plus la a-i convinge pe aceia din jurul dvs. că votul lor e foarte important.

● Ioana N. face parte din procentul de români care nu se prezintă la alegeri. Are 29 de ani şi nu a mers niciodată la vot. Cel mai probabil, nici părinţii ei. Îmi povesteşte că în familie nu prea se vorbea despre politică, şi că sigur nu i-a văzut niciodată pe ai ei să fi mers la vot. În 2016, în seara dinaintea alegerilor pentru Primăria Bucureşti, mi-a trimis un mesaj în care-mi spunea că politica i se pare o tîmpenie şi că îşi va învăţa şi copiii să nu voteze, pentru că votul nu contează.

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Ioana îmi spune că în continuare nu se discută în familie despre politică, poate doar ca sursă de amuzament. E, totuşi, mai bine informată decît în urmă cu doi ani, în siajul numeroaselor proteste care au împînzit mass-media şi al discuţiilor dintre colegi şi prieteni despre situaţia din ţară. Îi vede pe acei pensionari entuziasmaţi pentru o sută de lei în plus la pensie, care votează cu cine le oferă mai mult şi aşa schimbă soarta unei ţări. Se gîndeşte că n-ar strica să se facă educaţie civică în şcoli, dar nu în gimnaziu, cum se face acum, ci la liceu, mai aproape de vîrsta eligibilă pentru vot, mai potrivit pentru puterea de înţelegere a tinerilor.

Observă situaţia de criză în care ne aflăm de ceva timp şi discutăm despre cei care au emigrat deja, ba în Europa de Vest, ba în ţări arabe. Ar pleca şi ea din ţară, dacă s-ar ivi o slujbă extrem de bănoasă, dar cel mai probabil nu în următorii cinci ani. Deocamdată, nu prea are motive să emigreze: are un loc de muncă bine plătit în ţară şi o relaţie stabilă. „Oricine conduce politic nu vrea binele unei ţări“, îmi spune ea. „Vreau să le pese altora, nu să mă implic eu în politică“, mai adaugă, recunoscînd totodată că are un salariu suficient de mare încît ce se întîmplă pe plan politic să nu o afecteze pe plan personal.

Nu vede scăpare din situaţia în care ne aflăm acum. Nu vede rostul protestelor, din moment ce politicienii tot cum vor ei fac, corupţia e în floare şi cei de sus învîrt legile cum vor ei. Poate sub presiunea întrebărilor mele – sau a discuţiilor avute cu ea în ultimii doi ani –, îmi spune că va merge la următoarele alegeri. Ar citi, s-ar informa, ar vota.

● George C. are 59 de ani. Mai are încă şase ani pînă la vîrsta de pensionare. N-o să primească prea mulţi bani de la stat, nu pentru că n-ar fi muncit, ci fiindcă n-a avut un salariu mare. Ba chiar un angajator l-a păcălit şi nu i-a virat contribuţiile sociale în cont, vreme de o jumătate de an. Şase luni pierdute, practic, de la pensie.

Educaţia civică de care a avut parte înainte de căderea comunismului a constat, în mare, din propagandă. „Glumea cineva că i-era frică şi să deschidă o cutie de conserve, să nu dea şi-acolo de Ceauşescu.“ După ’89, a votat cînd şi cînd. Ultima dată, la prezidenţialele din 2014. Face parte dintre cei care nu se simt reprezentaţi de nici un partid: i se pare că şi unii, şi alţii se comportă la fel, promiţînd acelaşi lucru pentru toată lumea, fără deosebire de nevoi. Pensiile sînt pînă la cer, nici un program de guvernare nu a fost diferit de altul. Se uită la televizor, citeşte, se informează, mai înjură pe unul sau pe altul. Nu e mulţumit de ce vede. „Te uiţi şi la ce au făcut cei de la putere. Dacă îmi pun panseluţe în decembrie şi asfaltează aceeaşi stradă de două ori în trei ani nu înseamnă că au făcut ceva, ci doar că au aruncat banii. Problema e: cu cine să votez? De ce să votez o listă [la parlamentare], şi nu un om, să ştiu cine e, ce face?“

În anii ’90, a mai mers pe la mitingurile din Piaţa Universităţii. Acum, chiar dacă i se pare că au sens protestele din ultimii ani, nu a mai participat. E păcat că nu ţine nimeni cont de ele, spune. „Se miră unii că tot ies oamenii în stradă. Păi, dacă de ieri pînă azi nu s-a întîmplat nimic bun, e normal să iasă în continuare. Şi la un moment dat, oamenii ajung la disperare, ajung să dea cu roşii, cu pietre, dacă văd că nu există nici o schimbare.“ Nu vede vreo îmbunătăţire care să vină în următorii ani, cel puţin nu din partea Guvernului. Îmbunătăţirile vor fi doar la nivel individual, mai adaugă, pentru cine poate.

● Teodor B. are 25 de ani. În urmă cu cinci ani, s-a mutat în Manchester alături de părinţii şi sora sa mai mare. Tot atunci, în 2012, a votat ultima oară. Cu toate că întreaga familie se informează cu privire la tot ce se întîmplă în ţară, aflîndu-se în Marea Britanie, le este dificil să se implice altfel. Nu ştie să se fi organizat proteste acolo, în urma mitingurilor de amploare din România. Cît despre alegeri, „în ţară, părinţii mei votau des. Acum doar ne informăm zilnic despre situaţia din România, discutăm între noi. Manchester fiind noua noastră casă, implicarea e totuşi minimă.“ În 2014, existau doar 11 secţii de votare în Marea Britanie (dintre care 3 în Londra), iar cea mai apropiată de ei ar fi fost la 40 de mile distanţă. (Între timp, în urma scandalurilor privind numărul prea mic al secţiilor, din cauza cărora mulţi oameni n-au putut sau n-au fost lăsaţi să voteze, au mai fost deschise 4 secţii în Londra şi 3 în restul ţării, inclusiv Manchester.)

Teodor plănuieşte să ceară cetăţenia britanică peste un an şi spune că nu s-ar mai întoarce în România. I se pare că viitorul ţării arată destul de sumbru şi „pînă se repară lucrurile mai durează cîteva decenii“. În Marea Britanie, lucrează la Amazon şi crede că are un viitor frumos înainte, „lucru pe care nu mi l-aş imagina dacă aş fi decis să rămîn în România. Îmi iubesc ţara, dar degeaba, dacă nu pot trăi în ea.“

Foto: Andrei Ivan, proteste Bucureşti, februarie 2017