O sută de ani de spirit critic?

Publicat în Dilema Veche nr. 756 din 16-22 august 2018
O sută de ani de spirit critic? jpeg

Spiritul critic în cultura românească de Garabet Ibrăileanu a apărut mai întîi în revista Viața românească din Iași, iar apoi, în volum, în 1909. E considerat un studiu de referință și a fost comentat și analizat, de atunci încoace, de cercetători și de istorici literari. Are, desigur, limitele epocii: era vremea cînd Ibrăileanu susținea poporanismul (al cărui eșec l-a acceptat foarte tîrziu), era vremea cînd încă nu se realizase Marea Unire (așa încît percepția asupra „provinciilor istorice“ era alta decît cea de azi), era vremea cînd studiul literaturii se făcea pe alte coordonate și cu alte metode, care ar putea fi considerate azi cel puțin desuete. Despre toate acestea au scris exegeții lui Ibrăileanu, căci în sfera „culturii înalte“ studiul e cunoscut și întors pe toate fețele. În publicul larg, mult mai puțin. Merită recitit azi? Nu doar din „interes documentar și istoric“, nu doar din datoria de a ne cunoaște trecutul. Merită recitit altfel, actualizat, ca și cum temele și ideile sale ar trebui rediscutate, reinterpretate?

Cu siguranță. Mai ales că, în lumea de azi, dominată de mass-media și de rețelele sociale, unele dintre temele discutate de Ibrăileanu circulă masiv – prin sistemul mass-media atît de complex de azi – sub forma unor stereotipuri și clișee enunțate tăios și ferm, de „părți combatante“ incapabile de dialog și neobișnuite cu spiritul critic.

Să luăm, de pildă, o afirmație a lui Ibrăileanu: „Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfîrșitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea pînă azi, nu e decît istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului“. Au mai scris și alții pe această temă, stîrnind polemici. N. Davidescu, în Flacăra (1922) nega existența unei adevărate literaturi române înainte de simbolism: „Pînă la simbolism, nu se poate vorbi de o literatură românească. Am avut doar, cum am mai spus, numai scriitori-accidente. Eminescianismul, care fusese prima încercare în acest sens, sombrase“. B. Fundoianu, în prefața cărții sale Imagini și cărți din Franța (apărută tot în 1922), scrie că literatura noastră a fost „a fost un simplu parazitism“ al celei franceze, iar vina o poartă „neputinţa noastră de a asimila – mai mult: lipsa talentelor remarcabile, capabile să facă dintr-o nutriţie străină ceva ordonat şi propriu“. Pe amîndoi îi amenda pe loc E. Lovinescu într-un articol din Sburătorul („Există o literatură română?“, 6 octombrie 1922), recurgînd – tocmai el, modernistul care teoretiza „sincronizarea“ cu Occidentul – la trăsături ale specificului național („virtualitățile artistice ale rasei“, „poezia noastră populară, superioară poeziei populare franceze“, „frontiera hărții noastre sufletești“, „atitudinea fatalistă față de viață“, „sentimentalitatea caracterizată de duioșie“, „humorul românesc specific“). Acestea sînt însă finețuri care îi pot delecta pe cititorii atenți ai istoriei literare, fascinați de jocul ideilor și al argumentelor. Astăzi, „democratizarea culturii“ și accesul generalizat la tehnologiile de comunicare fac ca afirmația lui Ibrăileanu să-i indigneze în continuare pe mulți (care nu urmăresc și argumentația criticului, doar „știu precis“ că n-are dreptate): sînt pline forumurile site-urilor și rețelele sociale de păreri categorice, care nu trec însă peste nivelul clișeelor de tipul „avem o mare cultură“, „avem o cultură originală“, „geniul poporului român“, „marile noastre tradiții culturale“ ș.a.m.d. Pentru purtătorii unor asemenea clișee, e și azi scandalos să spui că „românii n-au creat aproape nimic“, ci „au împrumutat tot“. Iar discuția se extinde – cu efecte încă și mai puternice – dincolo de sfera propriu-zisă a culturii: aderarea noastră la UE e văzută de mulți ca o simplă „copiere“ a Europei de Vest, impusă de „ei, de străini“, fără să țină seamă de „specificul nostru național“ (vă mai amintiți marile dezbateri de prin 2005-2006 pe teme precum „dacă intrăm în UE, nu vom mai avea voie să facem țuică, să tăiem porcul de Crăciun și să ne vindem telemeaua“?). Despre ce este „original“ și ce este „împrumutat“ în cultura română s-a scris enorm din 1909 încoace, există cărți serioase care descriu procesul de modernizare și europenizare al societății românești și al instituțiilor sale. Cu toate acestea, în presa cea de toate zilele ori pe Facebook, mii și mii de cetățeni „dezbat“ fără argumente (căci nu prea se învață la școală logica și argumentația) dacă sîntem „români adevărați“ sau „vînduți Vestului“ (care vrea să ne ia resursele, să ne transforme în simplă piață de desfacere etc.). Pentru o afirmație precum cea citată mai sus, Ibrăileanu ar risca azi să fie răstignit la Antena 3 și catalogat drept „sorosist“, sub privirile aprobatoare ale unui număr de sute de mii spre un milion de cetățeni de al căror spirit critic am toate motivele să mă îndoiesc. Și o sumedenie de „români verzi“ ar distribui citatul cu pricina pe Facebook, ca „probă“ a „trădării de țară“ și a faptului că, desigur, Ibrăileanu e „ghidat de la Bruxelles“.

Argumentația lui Ibrăileanu este construită în bună parte pe contribuția fiecăreia dintre provinciile istorice la cultura națională. „Veacul al XIX-lea în Transilvania nu prezintă nimic deosebit de interesant“, în afară de continuarea curentului latinist; Muntenia „se caracterizează prin lupta revoluționară împotriva vechiului regim și prin inferioritatea culturii“; în schimb, Moldova „are deja o tradiție culturală“ și acolo s-a născut spiritul critic. Prin urmare, „Muntenia face o operă mai utilitară; ea își cheltuiește energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele noi. Moldova face o operă mai de lux: ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc, caută să adapteze la noi formele cugetării apusene“. Distincțiile lui Ibrăileanu au fost discutate și analizate, dar mi se pare că, de o sută de ani încoace, a prevalat discursul național, unificator, axat pe unitate, iar diferențele s-au „pierdut pe drum“. Deceniile interbelice au insistat foarte mult pe România Mare și pe identitatea națională, iar comunismul a produs (după încheierea perioadei staliniste) un discurs oficial asemănător, culminînd cu național-comunismul anilor 1980. Or, vitalitatea și rezistența identităților regionale mi se pare evidentă, iar contribuția culturală a fiecăreia merită readusă în atenție, nu numai în cărțile produse în spațiul „culturii înalte“, ci și în spațiul public în general. Nu spun că nu s-a făcut așa ceva după 1990, dar am observat de multe ori o teamă de a aborda tema „regiunilor“ sau „provinciilor“, care își are probabil originea în spaima că „ungurii vor Ardealul“ și în laitmotivul (intens propagat în comunism, dar și după aceea) „forțelor ostile care vor dezmembrarea țării“. Or, tocmai aici s-ar cuveni să-i aducem omagiul cuvenit lui Ibrăileanu: studiul său este despre spiritul critic. Iar spirit critic înseamnă, pentru o cultură și pentru o societate, să discute rațional și argumentat orice temă, dincolo de emoții, spaime, ideologii și puseuri propagandistice.

Cred, așadar, că așa cum în cinematografie există remake-uri, iar romanele de succes au sequels, ar merita poate să reluăm, după 100 de ani, măcar tezele de bază ale studiului lui Ibrăileanu (și mai ales chestiunea diferențelor între provinciile istorice) și să le „aducem la zi“, în lumea dominată de mass-media în care ne e dat să trăim. Ar merita să reflectăm – fără ca asta să însemne „subminarea identității naționale“ asupra diversității culturale a României, incluzînd aici și patrimoniul cultural al minorităților care au marcat în mod specific fiecare regiune. Dacă am reuși să facem asta fără într-un mod rațional, am mai tempera, poate, stereotipiile naționaliste și retorica patriotardă despre „identitatea națională“. Ar fi, din partea noastră, o dovadă de spirit critic.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
image
Rușii au pierdut încă 1.160 de soldați și 58 de sisteme de artilerie în ultimele 24 de ore, anunță Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei
Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a raportat că Rusia a pierdut alți 1.160 de soldați și 58 de sisteme de artilerie în ultimele 24 de ore. Aceste pierderi se adaugă la totalul forțelor rusești între 24 februarie 2022 și 16 iunie 2024.
image
Bătaie ca în filme între fanii Angliei și Serbiei la Gelsenkirchen înaintea meciului celor două echipe de la Euro 2024. Meci cu grad ridicat de risc VIDEO
Un fan al Angliei și un ofițer de poliție din Germania s-au ales cu răni grave după ce huliganii au atacat un bar în care suporterii Serbiei sărbătoreau înaintea meciului Serbia - Anglia de la Euro 2024, care va începe la ora 22.00.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.