Maiorescu, spiritul critic şi luciditatea patriotică

În clipele în care delirul demagogic devine copleşitor, recursul la spiritul critic ne permite regăsirea drumului drept. Spiritul critic, cu a sa justă măsură, este capabil să traseze, acum, ca şi în urmă cu un secol şi jumătate, cărarea pe care trebuie să o urmăm, spre a evita capcanele pe care ni le întind tentaţiile propriului orgoliu intelectual. Pentru individ, ca şi pentru comunitate, spiritul critic stabileşte acel standard fără de care ordinea şi echilibrul devin imposibile; el luminează, chiar şi în cele mai teribile clipe, asemeni unui far în furtună.

De aceea, revenirea la sursele din care se nutreşte spiritul critic apare ca obligatorie ori de cîte ori impostura atacă fibra noastră intelectuală. Himerele pe care le convoacă contemporanii noştri au în spiritul critic un obstacol redutabil. Luciditatea pe care o cuprinde pedagogia sa este una impopulară, mai cu seamă atunci cînd exaltarea trufaşă face să amuţească modestia şi decenţa. Spiritul critic este antidotul de care nu ne putem lipsi. Natura sa profilactică ne permite să înfruntăm crize şi demoni, cu speranţa în valorile care ne dau coerenţă şi coeziune. Educaţia patriotică nu poate fi gîndită fără acest apel, constant, la rădăcinile sale.

Pedagogia lui Maiorescu

Le datorăm lui Maiorescu şi junimiştilor întemeierea culturală şi politică a acestui instrument menit să prevină derapajele megalomanice şi să ne încadreze, fericit, progresul naţional în făgaşul organicităţii. Odată cu Maiorescu, privirea pe care o îndreptăm asupra identităţii noastre nu mai poate fi aceeaşi, căci ea se încarcă de energia unei introspecţii unice. Unicitatea lui Maiorescu stă, poate, tocmai în limitele personalităţii sale. Străin de pulsiunile genialoide şi ciclopice ale atîtora dintre înaintaşi sau contemporani, fără a poseda anvergura himerică a unor Heliade sau Hasdeu, Maiorescu a fost înzestrat cu o extraordinară capacitate de a sesiza nemăsura ce poate distruge arhitectura unei culturi. Ochiul său victorian a fost capabil, chiar de la început, să sesizeze dizarmonia, notele false, ridicolul, grotescul. Calitatea clasică a textelor sale polemice este oglindirea acestei sensibilităţi ce îi modelează personalitatea. Răceala olimpiană pe care i o reproşează inamicii şi detractorii este marca inteligenţei ce preferă, întotdeauna, măsura în defavoarea exaltării grandilocvente.

Spiritul critic este, chiar din momentul intrării lui Maiorescu în spaţiul public, unealta chirurgicală care se exersează în mod polemic. Campaniile sale sînt menite să elibereze terenul pentru un alt canon şi o altă sensibilitate care va veni. Dimensiunea implacabilă a ofensivelor sale face ca duşmanii pe care îi plasează în insectarul său să ne fie, astăzi, cunoscuţi doar prin lectura sa. Maiorescu instituie, prin spiritul critic pe care îl recomandă, o autentică revoluţie de gust şi de perspectivă. Victorian, Maiorescu este necruţător. Noua sa direcţie este ridicată pe ruinele celei vechi. Opera sa este una de ecarisaj, îndrumată fără ezitare şi cu tenacitate.

Spiritul critic este, de la început, aşezat de Maiorescu şi de junimişti sub dublul semn al moderaţiei şi al organicităţii. Delimitarea de paşoptism, atît de importantă în ecuaţia reflecţiei sale, înseamnă nu numai repudierea unei tradiţii naţionale, ci şi delimitarea de un curent al radicalismului european. Maiorescu este, în ceea ce are mai profund şi matur ideologic, un liberal-conservator european, unul afin, în intuiţii şi în analize, cu Guizot sau Tocqueville. Matricea sa intelectuală este una burkeeană, atentă la echilibrul care trebuie stabilit între schimbarea necesară şi conservarea prudentă.

Maiorescu nu este, prin ereditate şi educaţie, un vechi conservator, ci este mai degrabă un whig ce aspiră la stabilirea unui curs al stabilităţii şi al organicităţii. Maiorescu este, spre deosebire de P.P. Carp, un intelectual ce nu aparţine aristocraţiei, iar argumentele sale critice nu ţintesc, niciodată, spre venerarea oarbă a trecutului, ci spre temperarea exceselor imprudente de sorginte paşoptistă. Privit în context occidental, Maiorescu se înscrie în genealogia unui curent ilustru, unul care îmbină, vizionar, încrederea în libertate cu neîncrederea în nivelarea socială. Maiorescu nu este un „reacţionar“. Campaniile sale nu au ca obiectiv stagnarea, ci progresul înţelept şi măsurat. Luciditatea sa este incompatibilă cu orice formă de utopie, regresivă sau prospectivă.

Ostilitatea de care a fost însoţită gîndirea lui Maiorescu este explicabilă prin neînţelegerea judecăţilor sale memorabile. „Formele fără fond“, temelia edificiului său intelectual, au devenit un loc comun, în vreme ce paginile sale au fost invocate, dar din ce în ce mai puţin recitite. În cele din urmă, „formele fără fond“ sînt nu o invitaţie la încremenire, ci un apel la încadrarea progresului şi a modernizării pe un drum care să fie unul fecund. Spiritul critic este cel al „noii direcţii“, orientat fiind spre edificarea prudentă. Ca orice intelectual de sorginte burkeeană, Maiorescu nu poate miza decît pe adaptarea inteligentă, pe moderaţie şi pe reformă. Elanurile utopice paşoptiste îi sînt străine. Nu formulele magice conduc la eliminarea mizeriei unei societăţi, ci truda tenace, animată de atenta înţelegere a contextului la care se aplică schimbările. Modernizarea, spre a fi de durată, trebuie să fie una aşezată pe temelii trainice, iar nu pe stratul butaforic al delirului megaloman.

Pentru Maiorescu, direcţia spiritului critic a fost inseparabilă de o examinare, lucidă, a comunităţii naţionale. Maiorescu a imprimat junimismului nu doar dispreţul faţă de mediocritatea fals patriotică, ci şi faţă de exaltarea demagogică. Maiorescu şi Carp au fost, într-un mediu contaminat de antisemitism, ostili faţă de antisemitism. Eseul lui Maiorescu, Contra şcoalei Bărnuţiu, este una dintre cele mai puternice critici ale patologiei antisemite. Cît despre contemporanii săi, Maiorescu nu a încetat să recomande remediul liberal-conservator al educaţiei ce întăreşte autonomia individuală, prin eliminarea dependenţei de statul atoatestăpînitor. Reforma maioresciană a şcolilor, apărată în discursurile sale parlamentare, ar fi fost menită să încurajeze un salutar instinct capitalist al stării de mijloc. În această stare de mijloc, Maiorescu vedea, simbolic, fundamentul regimului constituţional. Etatismul şi centralizarea au fost răul care a bîntuit România: critica maioresciană este una profetică. Limbuţia, verbozitatea, demagogia nu pot înlocui devotamentul patriotic.

Luciditatea maioresciană este, în vremurile noastre, antidotul pe care îl putem administra, spre a combate simptomele patologiei noastre publice. Impostura nu este niciodată inocentă, căci ea slăbeşte, fatal, fibra decenţei colectice. Beţia de cuvinte care face din invocarea strămoşilor şi a patriei o reţetă de parvenire este, în vremurile noastre, amplificată mediatic. De la dacopaţi la alte soiuri protocronice, rătăcirile de acum le evocă pe cele înfierate de Maiorescu. Patriotismul este, pentru cei care rămîn fideli direcţiei sale, un exerciţiu discret al libertăţii şi al lucidităţii. Megalomania ceauşistă trăieşte în mediul online, mobilizînd resentimente. Terapia maioresciană a moderaţiei militante este chemată să înfrunte, fără ezitare, demagogia, impostura şi prostia publică.

Patriotismul în limitele adevărului, tenace şi lipsit de emfază, este cel pe care îl întemeiază critica maioresciană. Revenirea la Maiorescu este, în România lui Liviu Dragnea, o formă de apărare a decenţei noastre colective. În contra mediocrităţii agresive şi triumfătoare, spiritul critic reabilitează măsura, libertatea şi curajul. Cacofonia demagogică nu este şi nu poate fi alegerea noastră. 

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, specialist în drept constituţional. Cea mai recentă carte a sa este Rusia, 1917. Soarele însîngerat. Autocrație, revoluție și totalitarism, Editura Humanitas, 2017.