În România, fiecare om e o redută

Publicat în Dilema Veche nr. 758 din 30 august – 5 septembrie 2018
În România, fiecare om e o redută jpeg

Discuțiile despre situația țării apar inevitabil ori de cîte ori revin în România. E un subiect care mă și interesează, mă și doare, și mai toate aceste interacțiuni au un tipar previzibil care mă dezarmează și mă face să simt că nu am aer.

Cu prea puține excepții, cei cu care vorbesc ajung să îmi spună că eu nu înțeleg și că se bucură pentru mine că am plecat. Am plecat din țară – într-un paradis vestic fără absolut nici o problemă – și am uitat cum stau lucrurile la noi. Ele stau prost, fără îndoială, însă ce-mi dă senzația de claustrofobie e altceva. Invariabil, cei cu care vorbesc îmi ilustrează prin exemple nuanțate, analize de cele mai multe ori pertinente și cazuri concrete ce se întîmplă, toate pe un ton fatalist, final, fără speranță.

Eu văd speranța și, după zece ani de străinătate, diferența dintre noi nu e că eu nu înțeleg, ci că nu reușesc să mă mai pliez pe aceeași abordare care-mi dă o senzație de déjà-vu. Îmi dau astfel seama că ceea ce ne sufocă, de fapt, sînt și problemele, dar mai ales obișnuința de a le aborda faptic, detașat, de nesurmontat. Ce trece drept neînțelegere și naivitate din partea mea e, de fapt, dorința de a privi lucrurile obiectiv și de a căuta, fie și doar la nivel de discuție, soluții. Dar simpla idee de soluție e percepută ca un fel de sfidare a legitimității răului de toate zilele și a stării de angoasă care pare că e un dat al condiției vieții în România.

Să fii de-al nostru înseamnă să accepți că așa stau lucrurile, să internalizezi o actualizare factuală a evenimentelor dacă ai pierdut din ele, și mai apoi să te alături corului, confirmînd doar că nemulțumirile sînt justificate. Să te plîngi e pur și simplu o formă de socializare, pentru orice soluție există o problemă și clasicul: asta e România, ai uitat de unde ai plecat?

Interlocutorii mei au cîteva lucruri în comun. Cu toții sînt oameni educați, activi, capabili să înțeleagă lucruri. Cu toții sînt profund afectați de ce se întîmplă și sînt conectați la știri – mai exact, la o masă de informații care vin din toate direcțiile. Cu toții au principii, sînt corecți și toți ar vrea ca lucrurile să stea altfel. Dar toți îmbrățișează ca impediment principal în calea schimbării inerția și neimplicarea altora. Cum s-ar spune, pentru toată lumea, hell is other people.

România nu e Vestul care și-ar dori să fie, dar asta este o constatare care nu ajută la nimic anume. Nu avem nici istoria Vestului, dar ce nu pare că se observă e că nu avem nici solidaritate pentru acel proiect comun care e o țară. România de azi e ce poate ea să fie, din coordonatele și cu trecutul ei, însă ce sufocă posibilitatea devenirii nu e trecutul, ci o blazare individuală în jurul unor idei fixe cum că la noi e ca la nimenea și că nu te poți baza pe conaționali pentru o variantă mai bună.

Sentimentul că „eu gîndesc și sînt altfel, dar n-ai cu cine“ e paralizant, dar și comod. E o formă de igienă mentală care e, de fapt, toxică. Fiecare se dezasociază de toți ceilalți pentru că, aparent, toți ceilalți sînt parte din masa uriașă de probleme. Însă gîndirea asta creează o circularitate greu de doborît. Dușmanul bunăstării României e înăuntrul țării și în același timp în afara fiecăruia dintre noi. E o înțelegere falsă care proiectează o realitate imposibilă.

„Ceilalți“ e un termen general, nedefinit și suficient de flexibil ca să includă pe absolut oricine. Stau deoparte și nu mă implic pentru că ceilalți sînt needucați și își văd doar interesul. Ceilalți sînt oportuniști, sînt cei corupți ca să se îmbogățească și cei corupți ca să supraviețuiască. Sînt peste tot și totuși nicăieri, căci, dacă te uiți în jur și ai vrea să-i arăți cu degetul, dai tot peste alții ca și tine, frustrați, nefericiți, oameni care ar vrea ca lucrurile să fie altfel și se opintesc în… „ceilalți“.

Adevărata dramă care se conturează din această gîndire e că ea poate submina orice posibilitate de coagulare civică. Protestele și inițiative precum Fără Penali, Ro100 sau 1 Milion pentru România au nevoie de susținere puternică. Sentimentul că oricum nu se schimbă nimic pentru că nu ai cu cine amenință formarea acelei mase critice și a unui momentum de care aceste inițiative sănătoase au nevoie pentru a avea succes.

Gîndind așa, în mod subtil fiecare individ devine un apărător al statu quo-ului, identificînd problemele, dar așteptînd o situație ideală și nedefinită în care să se implice. Am vrea ca lucrurile să stea altfel, dar printr-un cerc vicios paradoxal, ne-am implica dacă ele ar sta altfel deja.

Veștile zilnice nu întîrzie să adauge la angoasă. De fapt, fiecare nouă doză de știri cultivă frica și nu face decît să confirme că într-adevăr lucrurile merg prost și azi. „Alții“ tot nu s-au pus pe treabă și, cu fiecare veste proastă, inacceptabilul devine cel puțin de înțeles pentru că are un lung precedent.

Ajungem astfel, paralizați, într-o stare de compassion fatigue în care empatia și gîndirea pragmatică și obiectivă nu-și mai găsesc oxigenul de care au nevoie. Ne intoxicăm cu această stare și, în același timp, ne alimentăm din ea. Poticnirile odată confirmate, mai sînt analizate o dată, cu unghiuri de cauzalitate aparent noi, dar mereu aceleași. Gîndul că schimbarea este o posibilitate cît se poate de reală, că e dreptul nostru să o cerem și e responsabilitatea noastră să o creăm e departe de noi.

În circularitatea asta, critica n-are nevoie să fie constructivă, ci doar să fie, într-un cor de cuvinte care cumulativ devin doar zgomot. În loc să își ceară vocal și activ dreptul la schimbare, în loc să caute pașii spre o țară „ca afară“, românul își apără dreptul de a fi nemulțumit, găsind constant motive clare pentru care lucrurile sînt așa cum sînt, mulțumit că le-a înțeles logica. De fapt, fiecare zi în care doar ne pregătim și ne ținem bine pentru un nou val de știri proaste e un stat pe loc din care ne mai aruncăm o dată într un cor de pumni metaforici și de analize bine dospite.

Din lipsă de oxigen, singura formulă de supraviețuire e și mai multă detașare. Vrem să fim oriunde, doar acum și aici nu. Sîntem în trecutul în care am fi putut să fim altfel sau ne proiectăm în viitorul chestionabil care am vrea să fie altfel. Și astfel, versiunea României viitoare e compromisă de versiunea noastră din prezent, în care sîntem detașați și fataliști. Fără să ne luăm prezentul în mîini, versiunea României viitoare va fi doar o profeție împlinită pe care pare că o așteptăm și o anticipăm cu o doză de sadism.

Într-un fel e adevărat, nu mai înțeleg ce se întîmplă în România. Mă simt un spectator lăsat pe dinafară, dar asta nu e pentru că am plecat. Pentru că am plecat nu mai pot fi martoră și nici nu mai pot participa la această circularitate toxică. Nu mai pot să înghit aceeași „asta-i Românica“, același negativism pasiv, blazat.

În mai bine de zece ani de Vest, n-am pierdut nici o ocazie să susțin România activ – am pornit un festival în Olanda – să vorbesc, să votez. N-am încetat să sper și să aplaud toate acele exemple – nu puține – că se poate și altfel. De fapt, nu m-am pierdut și nu ne-am pierdut. Însă ce s-a schimbat e că pentru mine iadul nu e în ceilalți, ci în lipsa de coeziune dintre noi, o atitudine moștenită, dar și încurajată, și păguboasă, atît la nivel individual, cît și de societate.

Situația ideală nu se va arăta. Țara pe care crezi că o meriți e țara la care contribui, la care toți punem ceva. Punem ceva și atunci cînd totul merge bine, dar mai ales cînd nu merge ceva, pentru că resemnarea e garanția certitudinii că lucrurile vor rămîne așa.

Schimbarea e posibilă, dar ne-o refuzăm cu fiecare „așa e România“ și cu fiecare gînd că ceilalți sînt de vină, pentru că nu-s cum ar trebui. Chiar dacă ar rămîne un singur om drept în România, ultimul corect, empatic și just într-o țară în care toți sînt opusul la toate astea, atunci tot ar însemna că a mai rămas cineva care să stea în picioare pentru valorile astea și să le dea și altora. Puterea imensă care vine din a avea valorile astea nu ți se dă și nici nu ți se poate lua. Și poate, dacă am întinde mîna în întuneric, am da de mîinile derutate ale altora. Și dacă împreună mîinile astea ar decide că nu există altă cale decît să facă ceva? Vă puteți imagina cum ar fi asta? 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă.

Foto: Andrei Ivan, proteste Bucureşti, februarie 2017

Cea mai bună parte din noi jpeg
Fețe ale mîndriei
Bine remarcă Andrei Pleșu, „mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins”.
image png
Moralism și orgoliu
Inflamarea discursivă nu e decît un simptom al unui orgoliu inflamat.
image png
Trufia limbilor
Secolele al VIII-lea și al IX-lea sînt marcate de confruntarea de orgolii între două culturi, arabă și persană.
p 12 sus jpg
Fețele deghizate ale rușinii
Toți oamenii trăiesc pe linia fină dintre rușine și mîndrie.
p 11 sus jpg
Glose pentru o posibilă istorie a orgoliului european
Orgoliul smereniei e la fel de periculos pentru umanitate ca oricare altă formă de orgoliu.
image png
Am fost mereu o insulă
Același simț al orgoliului care m-a sabotat de la începuturi mă făcea să fiu dispusă la autoanihilare.
1016 t 13 The Banshees of Inisherin jpg
Triunghiuri ale mîndriei
Ego-ul lui Colm este de neclintit, ducînd la amenințări, violență și autosacrificiu.
p 14 sus jpg
Lecția din tren
Opusul mîndriei toxice ar trebui să fie blîndețea.
image png
Cu aromă de kiwi, papaya sau mango
Exoticul mai e la modă? E corect politic?
p 10 sus Costica Acsinte, flickr jpg
Între exotic și exotism
Exoticul este o necesitate pentru cunoaștere și devenire. Exotismul – o frînă în calea lor.
image png
Condimente și continente
Nu sînt nici Academia Română, nici Epicurious, ca să pot decreta ce facem de mîine cu cuvântul „exotic“ și cu exotismul.
image png
Un acasă care nu mai există
Am mers în cartierul copilăriei pentru prima dată astă-vară.
image png
Cum facem diferența dintre exotic și barbar?
Mîncărurile făcute de maică-mea. Doar ele pot susține, ca niște Atlași, cerințele definiției exotismului.
image png
Comunismul este exotic
În consecință, operînd cu criteriul exotismului, s-ar putea spune despre comunismul românesc că a fost un regim exotic care a luptat din răsputeri împotriva exotismului.
image png
Insula din insulă
Şi multe altele, o cacofonie de plante, arbori şi arbuşti, a căror asociere pare oarecum inoportună şi forţată.
image png
Zanzibar, insula contrastelor
Zanzibar e acel loc în care le descoperi pe toate.
p 14 WC jpg
Caracatiță în porumbiște și șaorma la stînă
Nepotrivit în farfurii, adică „gastronomicește exotic“, este, mai ales în mediul rural, și banalul busuioc.
Mîntuirea biogeografică jpeg
O patologie dezirabilă
În percepția genialității s-a petrecut o schimbare de paradigmă.
p 10 jpg
Geniul, copilul divin și puer-ul etern
Cred că acest arhetip al geniului marginal și inadaptat social are două surse
p 11 Cesare Lombroso jpg
Genii, gene și alte mutagene… morbigene
Nu în sensul bun al creativității, al reprezentării idealurilor și valorilor culturale perene, ci într-un sens deconcertant, opus: există oare și o „genialitate“ a răului?
p 12 WC jpg
p 13 jpg
Gen fără jenă
Iscă-se geniul pentru-a ne ține oameni în lumea de iască, neutru de goală ca o soacră simulacră.
p 14 WC jpg
Despre genialitate în era Inteligenței Artificiale
În aceste condiții, Inteligența Artificială însăși își pierde caracterul artificial.
p 7 A  Durer jpg
Geniul, între Carpați și prăpastie
Indivizii geniali există, fără putință de tăgadă, poate în mai mică măsură decît cei care se cred astfel, indiferent de domeniul în care activează.

Adevarul.ro

image
Sfârșitul suspect al frumoasei DJ Lalla. Artista Laura Roșca a murit singură pe malul mării, deși avea o viață strălucitoare VIDEO
Tânără, frumoasă, postând filmări care dovedeau o viață de lux și de vis, Laura Roșca alias DJ Lalla (34 ani), și-a găsit sfârșitul în zona de cluburi a stațiunii Mamaia în circumstanțe încă inexplicabile.
image
Cazul francezului care s-a aruncat din mașină pe A1. Motivul halucinant care l-ar fi determinat să sară VIDEO
Incidentul șocant este anchetat de polițiști, iar surse din anchetă spun că bărbatul s-ar fi aruncat singur din mașină.
image
Daunele uriașe pe care le-ar avea de plătit o octogenară care a provocat un accident cu trei morţi. Ce avere are bătrâna
O bătrână de 84 de ani, din județul Neamț, trebuie să plătească rudelor victimelor daune uriașe, după ce a provocat un accident soldat cu trei morţi din cauză că a traversat strada neregulamentar. 

HIstoria.ro

image
Operațiunea Citadela, aliații și spionii
Stabilită inițial pentru primăvara anului 1943, lansarea Operațiunii Citadela a fost amânată de mai multe ori, iar ofensiva a fost declanșată la începutul lunii iulie.
image
Constanţa Magoş. Prima răpire a unui membru al exilului românesc
În august 1952, spionajul comunist de la București punea în aplicare prima sa acțiune de răpire a unui membru al exilului românesc.
image
Povesti din Bucureștii de altădată - AUDIO
Povestea ne duce într-un București de altă dată, de la cel cu străzi de pământ, până la cel care a căpătat denumirea de Micul Paris. Căutăm urmele scriitorilor prin cafenele de odinioară, circulăm cu tramvaiul tras de cai și ne distrăm în grădinile de vară. Poveș