„Cel mai bun prieten va emigra“
Am fost curioasă să aflu „Cum se mai construiesc prieteniile azi, ce valoare mai au? Și cum le mai poți păstra, ce eforturi trebuie să faci?“ Aceasta a fost, așadar, tema anchetei de față. Răspunsurile invitaților mei au în ele nostalgie, luciditate și, mai ales, multă sinceritate.
● Anca VIERU, scriitoare
Prietenia, în forma ei clasică, dinainte de social media, se construia pe baza unor preocupări și valori comune. În copilărie, pornea de cele mai multe ori de la joc, care permitea copilului să recreeze lumea, iar în lumea aceea imaginată prieteniile se legau mai ușor și aveau cele mai multe șanse să dureze. Dar, în era noastră digitală, joaca s-a schimbat radical, s-a însingurat și ne-a însingurat, și cu greu mai creează premisele unei prietenii.
Social media au preluat termenul de prieten pentru conexiunile create, tocmai pentru că lumea își dorește cu ardoare prieteni. Pentru că se teme de singurătate. Asta a atras, dar tot asta a adus confuzie în privința prieteniei din lumea reală. Prietenia din online este de cele mai multe ori iluzorie, un simulacru al unei prietenii adevărate, o posibilitate facilă de a satisface nevoia de validare. O simplă conectare.
Prieteniile se păstrează prin prezență. Prin timp acordat, încredere și răbdare. Să fii acolo pentru celălalt, atunci cînd are nevoie. Uneori putem face asta și online, dar o astfel de prietenie nu va fi satisfăcătoare și angajantă pe termen lung. Însă prieteniile acestea incomplete din online ajung să le schimbe și pe cele din viața reală. Nu mai avem timp și disponibilitate pentru interacțiuni -face-to-face, ne temem de un feedback imediat, de o încruntare de sprîncene, de o voce mustrătoare, de un gest prea brusc. Deși nu vrem să recunoaștem, e mai simplu să ne ascundem în online. Și asta este exact opusul prezenței.
● Ioana BÂLDEA CONSTANTINESCU, jurnalistă și scriitoare
Cred că mai mult se deconstruiesc. Mai mult decît ne place să recunoaștem. Puține relații rămîn compacte, ca prietenia dintre Tolkien și C.S. Lewis. Sau Martha Stewart și Snoop Dogg (nu, nu e o comparație, e doar un viraj). Contemporaneitatea are o doză mare de aciditate. Sigur, există prietenii conjuncturale, mondene, întreținute de o idee unică, solide o perioadă, stratificate emoțional. Dar sînt puține. Cele mai multe au soarta plantelor prost îngrijite. Înfloresc în funcție de cantitatea de timp și de lumină care li se acordă. Sînt bruiate de un soi de instabilitate lingvistică. Identitară. De complezențe. De singurătăți publice. De seismele noastre personale.
Văzută ca un ochi într-o rețea socială sau ca o pîrghie în ascensiuni mai mult sau mai puțin acrobatice financiar, sigur, prietenia are o răspîndire de buruiană feroce. Dar sensul e diluat pînă la grotesc. Multe zîmbete au prea mult exercițiu în spatele lor. Se simt mușchii bine lucrați pe osatura unui rictus.
De cei mai mulți oameni la care țin mă despart mărunțișuri zilnice, etape de viață, uneori continente. Ne întîlnim epistolar, pe aceeași mare pixelistică, acolo unde cafelele nebăute se varsă în cuvinte virtuale. Uneori funcționează, alteori nu. Pe măsură ce trec anii, mă obișnuiesc să nu mai aștept mult de la nimeni. Cîteodată ne intersectăm într-o idee, într-o emoție cu miez și coajă. Sînt firimituri pe lîngă prieteniile mitizate, dar au consistența unui timp real, împărțit, ocazional savuros. Așa că pariez pe așteptările firave și pe zîmbetele spontane. Și pe cafea, cînd e cazul.
● Mihai BREZEANU, manager
N-am fost niciodată un admirator al vieților construite în jurul ideii de familie extinsă, al existențelor gravitînd în jurul cumnaților, cumetrilor, nașilor și altor funcțiuni similare. Probabil că atributul esențial al libertății pe care mi-o recunosc e șansa pe care o am de a alege oamenii în a căror companie, fizică ori doar virtuală, să îmi petrec zilele, nopțile, job-urile, vacanțele, treburile, taclalele. Hulit pe motiv că ar conduce la înstrăinare, Internet-ul îmi e bun aliat în încercarea (reușită!) de a ține aproape de prieteni plecați departe. Alături de cei concitadini, construiesc seri de grup, poante și bere (artizanală), pe care viața ne împinge, uneori, să le alternăm cu tête-à-tête-uri confesive, împănate cu tristeți, uneori cu lacrimi, alteori cu certuri, adesea cu alcooluri mai tari.
Cea mai faină parte a vieții îmi pare cea în care nu știu ce va urma, în care mă simt ca un cercetător mereu gata să greșească, mereu gata de descopere ceva relevant. Fără prieteni care să-mi ia la întrebări ideile și la îmbrățișat emoțiile, cercetarea asta ar duce, cel mult, la sminteală.
De curînd, am aflat că cel mai bun prieten va emigra. Am primit prost vestea și încă mai am probleme să o diger. Știu, însă, că, atîta vreme cît ne vom simți la fel de liberi, încrezători și tineri unul în prezența, fie și virtuală, a celuilalt, dacă vom fi la fel de onești și deschiși unul cu celălalt, nimic rău nu i se va putea întîmpla prieteniei noastre.
● Mircea STRUȚEANU, fotograf
Internetul și telefonul mobil inteligent. Ei sînt responsabili pentru facerea și desfacerea multor prietenii din ziua de azi. În toată vînzoleala din orașele mari sînt mai tot timpul cu tine. Cu siguranță, mai mult ca orice prieten sau iubit. Așa că noile prietenii ar cam trebui să țină cont de asta. Sigur că sînt și tineri mai speciali, care au ales să-și țină viața departe de tehnologie, sau oameni mai în vîrstă, care nu s-au deschis în direcția asta, dar pe care am să-i las deoparte acum.
Am purtat chiar ieri o discuție cu prietenul meu cel mai bun despre prietenii. El îmi spunea că nu crede în ochii care nu se văd sau în legăturile bune fără ca ele să fi trecut prin experiențe intense și concrete. Sînt de-acord și eu, dar nu total. Totuși, cred că sînt prietenii perfect funcționale și care respectă toate cerințele scrise și nescrise, doar că se prea poate ca oamenii în cauză să nu se fi întîlnit niciodată. Să se fi cunoscut online și să o țină așa, pînă-n pînzele albe. Mai mult, chiar cred că pot fi prietenii virtuale care să respecte condițiile unora reale, ceea ce le-ar cam face și pe ele reale.
Nu cred să li se fi schimbat valoarea sau modul de păstrare, ci doar felul în care se întîmplă lucrurile. Eu am prieteni care trăiesc în celălalt capăt al lumii și cu care păstrez relația bună și caldă pe Internet. Chiar ne simțim aproape. În același timp, sînt convins că există prietenii care se măsoară în numărul de -like-uri sau emoticoane, la fel cum sînt convins că există și relații de cuplu care se încheie cu un seen.
● Lavinia BĂLULESCU, jurnalistă și scriitoare
Am cîțiva oameni apropiați care sînt de acord cu mine: de la o vîrstă încolo nu mai poți să-ți faci prieteni, tot ce rămîne e să încerci să-i păstrezi pe cei pe care-i ai deja. Acum vreo șase ani, cînd m-am mutat din Timișoara în București, marele meu regret a fost că nu mi-am putut aduce și prietenii aici. M-am trezit singură, descompusă, dispusă să cunosc alți oameni, dar cumva blocată la un anumit punct, ca și cum de la un registru în sus relațiile sufletești dintre oameni nu mai pot fi posibile. Am avut perioade foarte lungi în care am tînjit după zilele petrecute cu prietenii mei din Timișoara, am avut zile în care mi-am propus că mă voi întoarce și că totul va fi la fel, după care am înțeles că, de fapt, nimic nu mai poate fi la fel, pentru că și viețile lor au curs, s au împrăștiat sau au rămas pe loc, au găsit alți oameni, au visat la alte locuri.
Tare greu am conștientizat că teoria asta cu prietenii pe care nu ți-i mai poți face de la o vîrstă încolo e o prostie. Și că, de fapt, tot ce trebuie să fac este ca, în timp ce țin cu dinții de vechii mei prieteni, de la distanță, fără drame, în același timp să fiu un pic mai prezentă și în viața asta nouă a mea, în care oamenii sînt vii și mișto, chiar dacă în rest totul e provizoriu și închiriat și pe fugă.
● Teona GALGOȚIU, studentă UNATC
Cînd eram la liceu aveam impresia că prieteniile sînt un fel de materie complet maleabilă, care după un anumit nivel de apropiere ajung să fie la dispoziția mea, gata să pice în plan secundar, fără să fie rănite, dacă mă îndrăgosteam sau aveam vreo epifanie în care mă izolam pentru cîteva săptămîni și vedeam lumea printr-un tunel îngust al cărui capăt era format exclusiv din dorințele și nevoile mele. În continuare mi-e greu să fiu o prietenă bună cînd mă îndrăgostesc, dar măcar am avut o revelație – nu e o dovadă de iubire și loialitate dacă prietenii mei sînt oricînd dispuși să-mi accepte excesele și disparițiile. În plus, de cînd jumate din prietenii mei cei mai apropiați au plecat la facultate în alte țări, mi s a cristalizat perspectiva unei construcții față de care faci alegeri constant; o lași să stagneze sau o consolidezi, decizi ritmul și intensitatea cu care faci asta. Poate să fie foarte bizar să încerci să articulezi pe -messenger o stare pe care abia dacă poți să ți-o explici ție sau să ajungă prin Skype avalanșa de entuziasm că ai văzut ceva frumos pe stradă în drum spre casă. Lucrurile astea sînt de multe ori dificil de împărtășit și față-n față. Dar cum zicea vulpea din Micul Prinț, prieteniile sînt de fapt un proces de îmblînzire reciprocă și acum mi se pare limitativ să gîndesc în absolut, de parcă o relație e mai puțin importantă dacă are pauze în sincron. Mi se pare miraculos să tot crești alături de niște oameni pe care i-ai ales și care te au ales, e un festin continuu.
● Jean-Lorin STERIAN, scriitor
În ultimii ani am călătorit mult. Uneori stau într-un loc atît cît să-mi fac cunoștințe, persoane pe care le uit după ce am plecat, în altele stau suficient de mult ca să-mi fac prieteni. Prietenii sînt cei pe care (mai bine) nu-i atragi în viața profesională. Pe noii mei prieteni i-am întîlnit în rezidențe artistice, la festivaluri, în contexte în care totul e la îndemînă, în care viața e întotdeauna frumoasă, contexte în care, chiar dacă ești o cutră acră, tot scoți ce e mai bun din tine. De fiecare dată cînd mă întorceam în București mă gîndeam cu jind la prietenii mei din toată lumea. Erau unici, inteligenți, frumoși, talentați, exotici. Pe cei de acasă îi vedeam printr-o lentilă ponosită, regăsindu-i prinși în plasa propriei vieți, băltind în aceeași apă în care i lăsam de fiecare dată. Mărturisesc că în ultimii trei ani mi-a fost foarte puțin dor de ei. Apoi am încercat să-i transform pe prietenii de afară în prieteni constanți. Ieșind din contextul ocrotitor ai bulelor artistice, ne-am descoperit în splendoarea meschinăriilor noastre, meschinătate pe care prietenii vechi ne-o știu și ne-o acceptă. Scriind aceste rînduri, știu că sînt nedrept față de toată lumea. Mai știu că prietenii care țin cu adevărat la mine mă vor ierta oricum, indiferent daca i-am cunoscut cînd aveam cravată de pionier sau de cînd mi-a albit barba.
● Mihai MATEIU, scriitor
Știu mulți oameni ai căror prieteni buni, adevărați, sînt cei din adolescență. Deși se-ntîmplă ca, devenind adulți, să mai aibă puține puncte de întîlnire. Mi e greu să-i înțeleg. Pentru mine sînt extrem de importante prieteniile de maturitate, alese și asumate. Care pornesc de la pasiuni sau valori împărtășite. Și mi se pare vital să-ți creezi contextele în care poți întîlni oameni noi, interesanți, diferiți. Să rămîi deschis, disponibil. Într un fel, cred că asta ține de libertatea ta.
Și da, prieteniile sînt cu efort – disponibilitate, prezență, toleranță și empatie. Uneori provocarea ține efectiv de timpul pe care trebuie să ți-l faci pentru a fi cu oamenii, renunțînd la alte lucruri: muncit mai mult, stat cu familia, citit sau odihnit. Personal, simt că merită să fac efortul ăsta, pentru că ceea ce-mi oferă prietenii nu pot găsi în altă parte – efervescență, noutate, siguranță, feedback onest, emoții. Uneori e dificil, pentru că lupta cu timpul, subțiat de stilul nostru de viață (orientat spre exterior, „spre rezultate“, spre un veșnic mîine), e aprigă, înșelătoare.
Mult timp, la noi, prietenii au constituit cercul sigur, în mijlocul căruia puteai fi tu însuți. Acum cred că au ajuns să devină cercul real – sutele sau miile de prieteni de pe rețelele sociale au nevoie de o contrapondere în realitate. Oamenii cu care te întîlnești, te îmbrățișezi sau te pupi, care-ți pun mîna pe umăr și te privesc în ochi cînd îți spun ceva delicat sau dificil. Cred că avem mare nevoie, azi, de corp, de corporalitate.
pagină realizată de Ana Maria SANDU
Foto: Mircea Struţeanu
