Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier

Publicat în Dilema Veche nr. 756 din 16-22 august 2018
Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier jpeg

 Una dintre trăsăturile culturii politice românești e amplificarea metehnelor și viciilor trecutului, în particular a celui recent și, în acest context, exagerarea felului dezastruos în care cel aflat în „capul statului“ și-a exercitat autoritatea. Se pare că, la noi, ambiția de a deveni principe reclamă vituperarea. Am ales cîteva fragmente ce vădesc cum anume a fost construită – azi și ieri – diabolizarea puterii în funcție sau a relelor unui regim pe cale de a se stinge.

Să începem cu cîteva observații ale lui Klaus Iohannis despre cel aflat la Cotroceni înaintea sa: „A fost vreodată el preşedinte obiectiv, independent şi deasupra intereselor partinice? Niciodată. Tot timpul a fost părtinitor. Tot timpul a ţinut partea PDL, ba chiar a ţinut un fel de guvern marionetă, a jucat rolul opoziţiei cînd a venit USL la putere“ (cf. Agerpres, 27 februarie 2013).

Traian Băsescu a fost și mai sever cu Ion Iliescu: „Acest om n-are liniște decît dacă e la manetele puterii. E bolnav de putere și o exercită cum poate. Ar trebui trimis la pensie să-și vadă de comunismul lui“ (cf. Realitatea.net, 3 iunie 2008).

În decembrie 1989, Iliescu îl descria și el pe Ceaușescu, cu care colaborase ani de-a rîndul: „Acest regim a împins pînă la catastrofă situația economico-socială a țării, tensiunea politică și se face, în ultimă instanță, vinovat de crimă odioasă împotriva poporului. Vinovatul principal este Ceaușescu, acest om fără inimă, fără suflet, fără creier, fără rațiune, care nu voia să cedeze, un fanatic, care stăpînea cu metode medievale această țară. […] A fugit ca un nerușinat cînd a trebuit să dea socoteală în fața poporului. Un iresponsabil […]. Apelăm la unitățile de Securitate și la securiști să se trezească în acest ultim ceas, să se lepede de această clică ordinară de trădători ai patriei“ (cf. TVR, 22 decembrie 1989, 14h35).

Ceaușescu nu l-a criticat pe Gh. Gheorghiu-Dej, deși la un moment dat a pus sub semnul întrebării „eternizarea memoriei“ celui care s a aflat la „cîrma partidului“ înaintea sa. În schimb, Dej vorbea prin 1958 despre regimul anterior și supraviețuitorii lui, folosind cuvinte tari: „Nu trebuie să uităm că există în țara noastră epave jalnice ale vechilor clase exploatatoare, rămășițe ale fostelor grupări reacționare și fasciste, care se leagănă și acum în speranța că mersul istoriei ar putea fi întors și că România ar putea să fie readusă în starea ei de robie și înapoiere pe care a cunoscut-o în vremea regimului burghezo-moșieresc. Să fie siguri toți acești strigoi jalnici ai trecutului, toți cei pe care poporul român i-a aruncat în lada de gunoi a istoriei, că visurile lor vor rămîne și pe viitor deșarte și că mîna poporului muncitor și a statului său democrat-popular nu va șovăi nici pe viitor, lovind fără cruțare în toți cei ce atentează împotriva cuceririrlor revoluționare ale poporului“ (cit. in Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuștean, Polirom, 2001, p. 211).

Cu 17 ani mai devreme, Ion Antonescu judeca, la rîndul lui, cu asprime felul cum îi lăsase țara Carol al II-lea: „La 6 septembre 1940 am luat asupra mea povara istovitoare a celei mai tragice frămîntări și a celei mai zdruncinate epoci pe care a cunoscut-o istoria modernă a Țării noastre. Pe planul internațional, România se găsea zdrobită și singură. Încheiere dramatică a unei politici nesincere, plăteam cu granițele sfinte ale Neamului – zidite de martiri, de eroi și de dreptatea viforului național de veacuri – jocurile fățarnice și ușurințele cumplite […]. Pe plan intern, aceeași sfîșietoare dramă. La capătul unei politici de trufie vinovată – sus, de umilire, de asuprire și de demoralizare – jos, toată așezarea Statului își cutremura catapeteasma și-și prăvălea zidurile sacre ale unirii românești. Monarhia hulită, Statul zdruncinat, banul obștesc risipit, demoralizarea cea mai tristă, uciderea caracterelor dîrze, a voințelor curate și o sfîșietoare descompunere națională“ (cf. Acțiunea, joi, 27 februarie 1941).

Nici dictatorul care a abolit partidele nu își cenzura privirea critică asupra regimului Constituției de la 1923. Iată cum se exprima el, în clipa în care îl numea prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea: „Din cauza cerinţei de a dobîndi un cît mai mare număr de voturi, propaganda făcută cu prilejul diferitelor alegeri a adus o nesfîrşită nelinişte şi tulburare în viaţa şi sufletul poporului Meu. Această tulburare sufletească s’a dovedit adînc dăunătoare săpînd chiar fiinţa Neamului. România trebuie salvată şi sunt hotărît să o fac mînat de singurul şi veşnicul meu gînd: Interesele permanente ale Patriei şi neprecupeţita ei întărire. Voi schimba, deci, această stare primejdioasă şi Voi păşi fără şovăială la o cît mai grabnică îndreptare a acestor stări. Pentru aducerea la îndeplinire a acestui imperativ naţional am alcătuit, sub preşedinţia Patriarhului României, un Guvern de oameni de răspundere cari, mînaţi de cel mai desăvîrşit patriotism, descătuşaţi fiind de activitatea de partid, vor avea tot răgazul să închine toate gîndurile şi toată munca binelui obştesc. Acest guvern va despoliticianiza viaţa administrativă şi gospodărescă a Statului, va alcătui schimbările constituţionale care să corespundă nevoilor noui ale ţării şi năzuinţelor de astăzi a unei Românii ce trebue să se întărească“ (cf. Dreptatea, sîmbătă, 12 februarie 1938).

În vremea primilor doi Regi, critica devastatoare a trecutului recent fusese asumată – mai ales în campaniile electorale, dar nu numai – de vocile din partide, nu de suveran. Un monarh serios preferă autoglorificarea și mizează pe continuitate. E de la sine înțeles că Ferdinand n-a zis vreodată ceva rău despre Carol I, iar în jurnalul primului Hohenzollern care a domnit în România numele principelui Cuza, căruia el îi luase locul, nu e nici măcar pomenit. Oricum, unificatorul Moldovei și al Țării Românești fusese judecat cu multă asprime de către contemporanii săi. De pildă, Nicolae Șuțu avea, într-o scrisoare adresată sultanului, în primăvara lui 1864, cuvinte dure la adresa lui Al. I. Cuza, dar și a lui Kogălniceanu, de care fusese, totuși, foarte apropiat în anii anteriori: „Dacă prea puternicul Împărat are milă de aceste provincii şi nu voieşte a le trăda unor tîlhari de drumul mare, să se milostivească înainte de 2 mai să ne mîntuiască de biciu prin prea biruitoarele sale oştiri şi să ne scape de lepra ai cărei şefi sînt Prinţul şi adjutantul său primul ministru, visul dracului…“ (citat în Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, Editura Cerna, 1992, p. 261).

Prim-ministru în vremea lui Cuza, Mihail Kogălniceanu criticase – ca pașoptist – regimul domnului moldovean Mihai Sturza: „O ţeară întreagă este lăsată în libera şi neîngrădita urgie a unui domn îmbătat de pofta răsbunării, aprins de setea de a desfiinţa tot ce este mai bărbat de cinste şi de bine, tot ce mai are curaj de a protesta în contra răului. Toate armele, toate mijloacele îi sunt bune, numai să poată ajunge la scop. Spaima, pedepsele, lovirea libertăţii şi a intereselor materiale, pîri mincinoase şi chiar calomnia, chiar pamfletul, aceste sunt ticăloasele invenţii, ticăloasele instrumente cu care astăzi pretinde a-şi urma guvernul. Spre aceasta, Măria Sa deşteaptă patimele cele rele, insuflă neîncrederea, aţîţă pisma şi zavistia, întărîtă stările sociale una asupra alteia, aprinde făclia discordiei şi a răsboiului civil, clevetind pe acei ce nu-i poate găsi vinovaţi, imputîndu-le plecări retrograde, planuri reacţionare, făcîndu-i aristocrați și declarîndu-se el, prin urmare, liberal“ (cf. „Dorințele partidei naționale din Moldova“, apud Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituțională a țării, în Monitorul Oficial, 2000, p. 178).

Mă opresc aici. Concluzii? Una singură. Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani. 

Cristian Preda este din 1992 profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti. Din 2009 este parlamentar european. Printre cărțile publicate: Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent, Editura Polirom, 2011.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.