Sursele și avatarurile spiritului critic

Publicat în Dilema Veche nr. 756 din 16-22 august 2018
Sursele și avatarurile spiritului critic jpeg

Tema spiritului critic și, mai ales, a modului în care românii îl exersează astăzi este constantă în publicistica dlui Andrei Pleșu. Socotesc că este utilă recitirea împreună a unor fragmente din aceste texte, publicate de fondatorul nostru la intervale destul de mari de timp unele de altele. Obținem, astfel, o irezistibilă critică a spiritului critic de la noi. (S. V.) 

● E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat sau, direct, prost. De cîte ori trebuie să iei o hotărîre, să-ţi dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…

Românii par să stea foarte bine cu spiritul critic. Nu se lasă „fraieriţi“ de te miri cine. Ştiu ei foarte bine cum stau lucrurile. În genere, faptul de a fi contra, de a te departaja de opinia celorlalţi, de a bombăni edificat trece drept un simptom de „deşteptăciune“. Numai tontul cedează impulsului de a fi „de acord“. Şi trebuie să recunoaştem că eseul, cronica gazetărească, ba chiar şi construcţia filozofică valorifică abundent „motorul“ contradicţiei. Dacă ai ceva de zis, o faci ca să te deosebeşti de alţii. Te afirmi prin ofensivă, te situezi împotriva curentului. Nu e nimeni interesat să te vadă dînd din  cap cumsecade, ori de cîte ori „preopinentul“ emite o judecată.

Sînt cazuri, e drept, în care exerciţiul, fie şi abuziv, al spiritului critic e inevitabil: politicianul din opoziţie e, în mod previzibil, în dezacord cu cel de la guvernare. Şi viceversa. Avocatul unei părţi din proces e, necesarmente, în divergenţă cu avocatul părţii adverse. Nu mai vorbim de situaţiile în care meseriaşul competent e obligat să evacueze erorile, inaptitudinile, falsele soluţii ale incompetenţei.

Dar variantele cu adevărat maligne ale spiritului critic – prezente la tot pasul în viaţa noastră publică – sînt de alt tip. Unii, inocenţi în aparenţă, sînt „contra“ pentru că li se pare „funny“: ne jucăm, evităm cuminţenia burgheză, înregimentarea. Sîntem altfel! „Uite că eu nu sînt de acord, e bine?“ E plicticos să cazi prea des la învoială. „Cool“ e să cultivi răzmeriţa veselă, zbenguiala „fără prejudecăţi“ printre argumente „rezonabile“. Spiritul critic se dizolvă în spirit de frondă sau în „hobby“ haios.

O sursă mai dramatică a spiritului critic este ura. Ţi se pune pata pe cineva şi pîndeşti, insomniac, orice manifestare a respectivului, orice ieşire la rampă, pentru a-i sări la beregată. Nu contează subiectul în discuţie, nu ne încurcăm în exigenţele bunei-credinţe, ale adevărului, ale dialogului decent. Dăm la cap. Cu tot arsenalul de care dispunem: calomnii, injurii, epitete groase, bilanţuri caricaturale etc. „Duşmanul“ scrie despre caise, tu vorbeşti despre nuci. Te legi de cum arată, de dunga de la pantaloni, de frizură… Important e să dai cu el de toţi pereţii. Ura e bine slujită de vanitate. De multe ori, vine dintr-o adîncă frustrare. Plutonierul se dă la colonel, convins că ierarhia existentă e greşită: colonelul nu-şi merită gradul, iar plutonierul ar fi trebuit să fie general, dacă lumea ar fi mai dreaptă. Pe de altă parte, „atacantul“ se fereşte să iasă la bătaie cu pieptul deschis: loveşte din subterană, sub acoperire, fără riscuri. Psihanalitic vorbind, el ştie că identitatea lui reală e nesemnificativă şi vulnerabilă. Prin urmare, recurge la camuflaj. E drept, unii au inconştienţa să semneze în nume propriu, ceea ce sporeşte confuzia. Constaţi că cineva care nu se poate lăuda (decît în mintea lui) cu vreo performanţă profesională, morală, politică are tupeul, vag paranoic, de a face ordine de jur împrejur. Neantul se bosumflă dinaintea realului. E totodată ridicol şi, prin repetiţie, extrem de plictisitor. Pentru că, de îndată ce vezi semnătura sau pseudonimul, de îndată ce întîrzii cîteva clipe pe cutare post de televiziune, te poţi dispensa de text sau de emisiune. Ştii dinainte despre ce va fi vorba… („Chipuri ale spiritului critic“, adevărul
.ro, 19 decembrie 2015)

● Am mai spus-o: avem voluptatea negativului. Nu ne bucurăm de nimic, dacă ni se ia dreptul de a bombăni. Pînă şi Securitatea comunistă ajunsese să înţeleagă această bizarerie naţională: tolera bombăneala privată, indignarea anonimă, grimasa discretă. Ni se cerea doar să nu facem tapaj, să nu trecem de la bombăneală la faptă. Se găseau şi printre securişti destui care să bombăne. Nu exista demnitar care, măcar o dată pe zi, să nu şi dea ochii peste cap excedat, arătînd, semnificativ, în sus, în timp ce, cu cealaltă mînă, invita la tăcere, de frica microfoanelor. Românul e cîrcotaş: cînd e rău, pentru că e rău, cînd e bine, pentru că nu e chiar aşa de bine; nu e el omul care să aţipească, suficient, în mulţumire de sine; nu e el omul care să se lase înşelat de aparenţe. Stăm rău! Slavă Domnului! E mai rău fără rău! Cînd lucrurile intră în ordine, viaţa nu mai are nici un haz.

Comentatorul român, fie el jurnalist, politician sau simplu alegător, are mereu ceva de obiectat: e prost dispus şi sceptic. Îmi spun mereu că e normal să fie aşa, după atîţia ani de obidă mută şi de literatură omagială. Uneori însă poftesc la un dram de bucurie genuină, la un mic efort de luciditate pozitivă. Pentru că bombăneala încetează, adesea, să mai fie un joc dialectic, un condiment acid al convivialităţii. Ea devine un viciu. Ca mai toate viciile, şi viciul acesta rezultă din supralicitarea unor virtuţi.

Mai întîi, spiritul critic e resimţit ca simptom al inteligenţei. Numai proştii sînt mulţumiţi. Dacă se discută ceva, orice, iar dumneata, în loc să-ţi dai cu părerea iritat, în loc să combaţi energic, te arăţi conciliant, înclinat să vezi partea bună a lucrurilor, se cheamă că eşti sărac cu duhul, nătîng, adormit… O minte trează e o minte în ebuliţiune: disecă, retează, condamnă. Inteligenţa e, prin definiţie, un „ce“ nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi, la tot pasul: „Aşa nu se mai poate!“ Degeaba eşti inteligent dacă nu eşti mai inteligent decît ceilalţi, decît „dumnealor“. Degeaba eşti inteligent dacă nu eşti supărat şi agresiv.

O altă prejudecată asociază spiritul critic cu gîndirea independentă. Obiectez, deci nu mă las înregimentat! Nu merg cu turma, nu mă las păcălit, nu ader la opiniile altora. Nici o doctrină nu mă intimidează, nici o autoritate nu mă inhibă. Judec „cu capul meu“. Sînt obiectiv. Nu mă reprezint decît pe mine… („Spiritul critic“, Dilema veche, nr. 261, februarie 2009)

● În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea… Prizat în supradoză, spiritul critic blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decît ca instanţă judiciară. În loc să asculţi, confecţionezi, în gînd, contraargumente; în loc să reflectezi, adopţi morga severă a judecătorului; în loc să intri în joc, bombăni, steril, de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului, infinit ramificat, omogenitatea unui neant care îşi extrage criteriile din el însuşi. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii. „Nu“ e mereu mai la îndemînă decît „da“. Distanţa demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Dialogul e imposibil. Nu e deloc profitabil să forţezi capacitatea de înţelegere a celor care, prin exerciţiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpăţînaţi, în afara încercării de a înţelege…

Practica maniacală a judecăţii se asociază, de regulă, cu amînarea indefinită a deciziei. Cîntărirea distantă a împrejurărilor sfîrşeşte prin a deveni marginalitate. Prin definiţie, „judecătorul“ nu joacă. Comentează. Iar comentariul, în loc să asume şi să îmbogăţească lumea, ajunge să o substituie. „Judecătorul“ trăieşte închis în cercul idiosincrasiilor sale, îşi confirmă, la nesfîrşit, umoarea posacă: nu are neutralitatea de primă instanţă a reflecţiei analitice, ci o neutralitate perpetuă, devenită fel de a fi, pasivitate. Judecătorul nu găseşte niciodată motive să intre în horă şi ratează, astfel, toate alternativele. E mereu în contratimp cu ceea ce se petrece sub ochii lui: îl irită în egală măsură bucuria şi tristeţea, reproşează bucuriei că e prea veselă şi tristeţii că e prea sumbră…  („Spiritul critic în supradoză“, Dilema veche, nr. 355, decembrie 2010)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.