Vremea criticilor
Nu sînt așa de mulți ani de cînd Vladimir Tismăneanu aprecia capacitatea neobișnuită a lui Nicolae Manolescu de a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane: „Acolo unde alții s-au mulțumit să stigmatizeze și să deplîngă, el a petrecut mai mult decît o secundă de dispreț pentru a pricepe esența fenomenului… În timpuri de imensă ambiguitate, precum cele pe care le traversează România, într-o cultură politică încă plină de complexe, nevroze și frustrări, Nicolae Manolescu a reușit să impună, prin gîndurile și faptele sale, dreptul la normalitate“. După aceea, Manolescu a candidat la președinția României. Faptul că a pierdut are mai puțină importanță, pentru că nu era cel dintîi critic literar care ajungea așa de aproape de primul cerc al puterii, iar alții chiar au reușit. Înainte au fost Heliade Rădulescu, care a condus guvernul provizoriu în 1848, Mihail Kogălniceanu, personaj-cheie pentru mai multe guverne sub Cuza și Carol I, și, desigur, Titu Maiorescu, șef de partid și de guvern, ministru. Să mai adaug aici, foarte repede, că în epoca interbelică Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu au fost deputați, unul țărănist, celălalt liberal, iar în primii ani după 1989, Ștefan Cazimir a intrat în Parlament ca reprezentant al social-democraților. Bineînțeles că nu toate aceste cariere politice au aceeași semnificație. Dar adunate de-a valma, dincolo de diferența dintre biografii și contexte istorice, ne arată că, timp de aproape două secole, criticii literari au avut acces la demnitățile publice, oricît de înalte. A fost o vreme în care societatea românească, sau măcar o parte însemnată a ei, atît cît are nevoie un partid ca să impună o persoană sau o direcție, a crezut în critici.
Chiar dacă nu a intervenit de fiecare dată un Vladimir Tismăneanu ca să sublinieze calitatea excepțională a tipului critic și forța sa ieșită din comun de a intui „esența fenomenului“, credința era acolo, susținînd preeminența specialistului în literatură de fiecare dată cînd circumstanțele o permiteau. G. Ibrăileanu încheia Spiritul critic în cultura românească inventariind virtuțile criticului: „Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernămînt; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului ce avea să fie urmărit“. Așteptăm, adică, de la un critic să știe totul pe plan cultural despre străini și despre autohtoni, să înțeleagă ce e națiunea română, în ansamblul ei, și încotro merge. Așa cum avem un mit romantic despre sărăcia în care trăiesc poeții, avem un mit despre cunoașterea totală dăruită criticilor și, prin urmare, așa cum sînt poeții blestemați să moară în mizerie, criticii sînt condamnați să conducă și să se bucure de privilegiile elitei. Ce ne spune acest mit e o poveste despre o stare socială de excepție și despre un personaj salvator: în condiții grele, traversînd un timp în care societatea e pusă la încercare, criticul literar arată calea, îndrumă, menține cursul. Prin vremuri grele nu trebuie să înțelegem totalitarism, epoci de opresiune și de autoritate excesivă, nici episoadele dilematice, cînd societatea e sfîșiată de conflicte tragice între forțe egal justificate. Cum spune același Vladimir Tismăneanu, e vorba de „timpuri ambigue“, cînd națiunea intră în derivă, uitîndu-și misiunea și sensul istoric. Vocația socială a criticului se exprimă atunci prin reamintire, susținînd reluarea unei direcții legitime și a unui mers „înainte“: acțiunea sa e restauratoare și recuperatoare, de pe poziții inatacabile, în numele rațiunii sau, mai simplu, în cel al „normalității“.
Nu e complicat să descifrăm dispozițiile culturale care au făcut posibil acest mit. Principala sursă a „puterii“ criticilor trebuie căutată la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în relație cu doctrina iluministă a progresului. Ideea că există un sens, fundamental rațional, al acumulărilor spirituale și materiale a justificat importanța intelectualilor și constituirea lor ca elită indispensabilă oricărei societăți. Sigur că o asemenea perspectivă nu dădea mai multă importanță criticilor literari decît, să zicem, matematicienilor sau fizicienilor. A intervenit însă și o condiționare culturală care ținea de refondarea culturii române moderne în prima jumătate a secolului al XIX-lea și de tipologia ei romantică, determinînd natura „textuală“ a identității naționale. La noi, ca și în alte spații europene periferice, finalitatea vieții colective și sensul evoluției sale s-au depus în texte, ca problemă filologică. Or, faptul că societatea și destinul ei s-au încarnat într-un corpus constituit din creații populare, proverbe, legende, cronici etc. a conferit autoritate în primul rînd celor care știau să „citească“: criticii sînt cei care înțeleg națiunea pentru că ei sînt specialiști în lectură și națiunea se conține în texte. De aceea, românitatea în modernitate a fost întemeiată prin gesturi filologice și critice (a culege, a colaționa, a conserva); de aceea, toate marile mișcări ale epocii au fost populate cu „critici“ care îndrumau nu doar în interiorul propriului domeniu, ci societatea în ansamblul ei. Înainte de Maiorescu, schema criticului-fondator s-a încercat de mai multe ori în autorii Școlii ardelene, în Heliade Rădulescu și în alți reprezentanți ai generației pașoptiste, sau în Hasdeu. Totuși, ca să străbată secolul al XX-lea și să ajungă pînă aproape de noi, mitul a mai suferit o nuanțare, prin chiar acțiunea lui Titu Maiorescu.
Ceea ce a făcut mentorul junimist a fost să abandoneze responsabilitatea finalistă față de destinul neamului. Heliade e încă un critic profet, care consideră că are misiunea de a trasa obiective pentru societate, iar Ibrăileanu continuă să aștepte apariția unor critici care să înțeleagă unde merge națiunea. În schimb, Maiorescu, omul sceptic al unor timpuri „dezvrăjite“, eliberează criticul de obligația „sensului“, rezervîndu-i o activitate de delimitare de proprietate și de definire a legilor care guvernează domenii subtile precum logica sau contemplarea frumosului. Prin el, magistratura critică renunță la mesianism (care devine atributul altor categorii de intelectuali, istorici, filozofi ori sociologi), asumînd raționalizarea normelor și a distincțiilor sociale. Spus simplu, criticul a devenit un pedagog al compartimentării vieții moderne, al separării sferelor de activitate și al disciplinării. Și acesta a fost suportul cunoașterii vehiculate de „moștenirea maioresciană“, argumentul ultim al prestigiului critic și al îndrumărilor spre „normalitate“. Aproape pe toată durata secolului al XX-lea, autonomia esteticului și rațiunea disciplinară pe care aceasta o implica au rămas produsul social prin excelență al criticii – legat prin fire multiple de idealul „statului de drept“ și promovat ca model politic în epoca interbelică (Mihail Dragomirescu vorbea de extrapolarea „existenței estetice“ pentru organizarea socială a României Mari), invocat de E. Lovinescu ca obiectiv al militantismului liberal, livrat chiar și în timpul totalitarismului, ca formă a distincției sociale și a diferențierii domeniului cultural.
Mi-e greu să mai văd o continuare pe același drum. Modelul criticului care fondează cultura și apoi ghidează comunitatea în ansamblul ei se îndepărtează în prezent, cred, în primul rînd, pentru că rațiunea disciplinară care a condus pe termen lung apelul la „normalitate“ tinde să dispară din societățile contemporane. Opozițiile pe care autonomia esteticului ne-a învățat să le distingem, între gratuit și utilitar, între etic și estetic, între artă și politică etc., devin inactuale în experiența lumii contemporane, formată din gesturi indisciplinate și din parcursuri oblice. Poate că datorăm criticilor o știință a compartimentării și a separării, dar trebuie să recunoaștem că azi cele mai multe lucruri – în bine și în rău – se fac prin transgresări și prin „portări“.
Aș adăuga aici, ceea ce mi se pare încă mai important, că mesianismul criticului în raport cu societatea ca întreg devine treptat ininteligibil. Există un decalaj, de care nu sîntem pe deplin conștienți, dar care nu încetează să se adîncească, între cei care continuă să privească funcția criticului din perspectiva marii sale tradiții politice și cei care, neavizați, nu au decît amintirea recenziilor anonime de pe Goodreads. Nu știu cîți mai așteaptă ca un critic să le spună ce sens are istoria pe care o trăim, dar sînt sigur că mulți vor să afle ce carte i-ar putea vindeca sau bucura. Și sînt șanse mari ca viitorul să rezerve criticilor un rol social ținînd cont de responsabilitatea lor ca cititori specializați, într-un raport strîns cu indivizii și cu nevoile lor singulare. Așa cum sînt preoții sau medicii. Ceea ce nu e mai puțin important pentru societate, nici inadecvat în raport cu posibilitățile cunoașterii literare – dar implică dispariția unei misiuni critice și închide pentru noi o serie culturală.
Adrian Tudorachi este istoric literar și locuiește la Cluj.
