Tema săptămînii

Textul lui Stephen T. Asma din pagina alăturată este o mostră de eseu incisiv menit să provoace dezbatere. Nevrînd să-l dezamăgim pe autor, am experimentat pe marginea textului său o formulă editorială inedită la noi, un dialog epistolar cu Remus Cernea, într-un format de dezbatere prin scrisori pe care revista Prospect îl practică în Marea Britanie. Remus Cernea este atît ecologist (preşedinte executiv al Partidului Verde) cît şi un promotor în România al curentului umanist, sceptic faţă de man

Recent, în timp ce mă spălam pe dinţi, fiul meu de şase ani mi-a reproşat că las apa să curgă prea mult. La sfîrşit m-a întrebat indignat: „tu nu iubeşti Pămîntul?“. În ultima vreme, a îmbrăţişat cauza economiei de energie şi are grijă să stingă luminile prin casă, chiar şi atunci cînd le folosesc. Pare a fi la fel de stresat de păcatele contra mediului cum eram eu de masturbare în zilele copilăriei romano-catolice.

E drept că ideea acestui număr mi-a venit cînd flacăra violetă s-a intersectat, în viaţa mea, cu Avatar. Două exemple spectaculoase în care o nouă spiritualitate, desprinsă de religiile tradiţionale, se insinuează în viaţa noastră. Există în psihologia colectivă un prototip al omului care se lasă purtat de iraţional: baba de la biserică. Ea este îndeobşte dispreţuită şi ridiculizată.

Cînd a apărut noua ediţie a Gramaticii Academiei, problemele limbii române au avut parte, probabil, de cea mai intensă mediatizare din ultimii 20 de ani şi mai bine. Din păcate, şi de cea mai proastă mediatizare.

M-am născut şi am trăit jumătate din anii pe care îi am acum într-o perioadă cînd hainele erau mult mai mult decît ar fi trebuit să fie: erau bucăţica noastră de rai, erau micul nostru Occident la purtător, care, cînd ne erau epidermic de aproape (adică, mai tot timpul, pentru că purtam acele mărci pînă la rarefiere), parcă ne… dădeau aripi – vorba reclamei.

Doamna S., fostă profesoară de franceză, actualmente pensionară, ştie cum să organizeze o după-amiază de sîmbătă pentru nepoţica ei! N-ar fi păcat, mai cu seamă că locuieşte pe Bd. Timişoara, într-un bloc postat strategic între cele două mall-uri, să-şi bată capul cu transportul în comun, să se înghesuie cu mitocanii în 137 şi să obosească copilul peste măsură cu Regina mama, la Naţional? Cucerită de ploaia (romantică) de luminiţe decorative ce îi aduc aminte, poate, de Paris şi St. Petersburg,

Dintre numeroasele dileme şi întrebări legate de modă şi de coduri vestimentare, am ales pentru ancheta următoare una singură: „Ce mai înseamnă în ziua de azi să fii bine îmbrăcat?“. Răspunsurile aparţin însă unor oameni de facturi diferite, care au mai mult sau mai puţin tangenţă cu acest domeniu. (A. P.)

Din fericire pentru preţioasa-i comoditate, ascultătorul de jazz de la noi se vede pus în faţa a relativ puţine opţiuni cînd vine vorba de a-şi procura muzica preferată. Televiziunile aleg să nu se implice, o presă de specialitate nu avem; nici nu mai vorbesc de magazine de profil, cel puţin în provincie.

TVR Cultural, miercuri, de la ora 23,20, emisiunea Jazz în festival (realizator Doru Ionescu)

1. (Mai) există jazz românesc? 2. De ce nu are jazz-ul un impact mai mare la noi? 3. Cît de profitabil financiar este un festival de jazz?

Aievea – Scared of Jazz (2003)

„Haina face pe om“ pare un joc de cuvinte ingenios, în care afirmaţia banală „omul face haina“ devine prin simpla inversare a vorbelor o maximă înţeleaptă. Relaţia dintre om şi haina lui nu se limpezeşte însă în patru cuvinte, odată pentru totdeauna. Eu, cel puţin, pornind de la „haina face pe om“, am ajuns la două nelămuriri neliniştitoare.

Ne îmbrăcăm pentru a-i impresiona pe ceilalţi, haina îl face pe om, oricine poate să fie la modă, eleganţa este atemporală etc. De-a lungul timpului am colecţionat cele mai ciudate şi bizare mituri care circulă în moda românească şi nu numai. Unele le-am auzit de la oameni importanţi, altele mi le amintesc chiar spuse de mama mea, de prietenele ei, de colegi de şcoală, de cei de la birou... dar cîte din ele sînt adevărate? Sînt întrebări pe care le-am mai pus într-un articol dintr-un glossy cele

După 20 de ani mă întreb: cine or fi fost „designerii“ care concepeau acele şorţuleţe pepit, fustele plisate pioniereşti, dizgraţioasele sarafane bleumarin care păreau menite să ascundă dinadins formele adolescentine ale UTC-istelor, sau costumele oribile ale şoimilor patriei care aveau drept accesoriu pălăria în formă de castron? Cine or fi fost „stiliştii“ care inventaseră cordeluţa şi pompoanele, în zi de sărbătoare?

Shepherd’s Bush Station şi domnul Vasile   Ştiam sigur că îmi doream să rămîn acolo. Poate că intuiţia ofiţerului de la secţia consulară a funcţionat pe deplin cînd, fără nici un temei, mi-a refuzat viza de Anglia, după ce aşteptasem mai bine de 48 de ore în faţa ambasadei şi a ghişeului la care urma să dau interviu.

Grijă mare la axă!   Cu deschiderea oferită de globalizare (integrarea economiilor, societăţilor şi culturilor regionale în reţeaua globală), întrebarea pe care şi-o pune fiecare român cu privire la locul unde ar vrea să trăiască pare legitimă. Construcţia Uniunii Europene, ca să dau doar un exemplu, implică, printre multe altele, şi libertatea de mişcare în interiorul ei, dreptul de a alege unde trăim şi muncim.

Despre condiţiile în care se desfăşoară învăţămîntul în mediul rural, despre diferenţele care au existat şi există între acesta şi cel din mediul urban, auzisem multe, dar am avut ocazia să le descopăr pe viu, o dată cu stabilirea mea într-un sat.

Noul paşoptism şi ecuaţia întoarcerii acasă   Am plecat la studii în Statele Unite în 2004, mai întîi pentru patru ani la Stanford, în California, şi apoi pentru încă trei la Harvard. De la mii de kilometri depărtare, România se vede astfel: o ţară cu un potenţial imens, în criză de lideri; o economie lipsită de prospeţime şi baze juridice solide, în căutare de investitori; o politică instabilă şi imprevizibilă, în lipsa unei viziuni durabile.

Am formulat cîteva întrebări pentru o serie de organizaţii nonguvernamentale axate pe sprijinul cîte unei minorităţi (persoane cu disabilităţi, minorităţi sexuale şi etnice) privind inegalitatea/egalitatea de şanse de care se bucură categoria socială vizată în România de azi.

De ce să plec? De ce să mai rămîn?   Părinţii, prietenii şi rudele – acestea sînt în principal motivele pentru care mai rămînem în România. Cineva îmi spunea că oamenii care nu au plecat pînă acum sînt prea legaţi de locurile în care trăiesc, nu se pot desprinde, iar emigrarea ţine şi de o anumită vîrstă. Dacă nu pleci cît eşti tînăr, la bătrîneţe te urneşti mult mai greu.

Ce mai căutăm noi în România noastră?   Ce ne îndeamnă să plecăm nu mai e de mult o dilemă. Rezultatele unui studiu realizat anul trecut de Ministerul Tineretului, conform căruia două milioane de tineri şi-au declarat intenţia de a emigra (ţara preferată fiind Marea Britanie) nu mai miră pe absolut nimeni. Este o realitate pe care o înţelegem şi pe care o acceptăm ca pe un fapt existent şi iminent.

„Egalitatea de şanse are la bază asigurarea participării depline a fiecărei persoane la viaţa economică şi socială, fără deosebire de origine etnică, sex, religie, vîrstă, dizabilităţi sau orientare sexuală“ (www.adr vest.ro – Agenţia pentru dezvoltare regională Vest, în 2007, Anul European al Egalităţii de Şanse pentru toţi).

Acum trei ani şi jumătate, mă aflam în vizită în Alaska, la ziarul Anchorage Daily News, într-o întîlnire cu şeful Departamentului Interactiv. Anchorage Daily News face parte din reţeaua McClatchy Company, o reţea cu publicaţii în special pentru zonele metropolitane, care funcţionează din 1857. 150 de ani mai tîrziu, McClatchy a vîndut unele titluri, a păstrat altele. The New York Times o numeşte „o companie hibrid“, care şi-a dezvoltat servicii de publicitate şi site-uri, investind şi în site-u

Da, ziarele sînt relevante – şi pot să dovedesc acest lucru. Mai relevante ca Hypo Real Estate, mai relevante ca Deutsche Bank sau Dresdner Bank. Sînt cu mult mai relevante decît Opel sau Arcandor. Süddeutsche Zeitung este relevant, Frankfurter Allgemeine este relevant; Der Spiegel, Die Zeit, Die Welt, Frankfurter Rundschau şi tageszeitung sînt toate relevante. La fel şi multe altele. Sistemul pentru care ele contează nu se numeşte economie de piaţă, nici sistem financiar sau capitalism, ci demo

În fiecare dimineaţă, bunicul meu dădea o raită prin cartierul său din Cluj şi-şi cumpăra un ziar local. Îl citea, de regulă, după masa de prînz, cînd îşi făcea siesta. La un moment dat aţipea. Îl interesau ştirile edilitare pe care le parcurgea în diagonală, rubricile de sport sau anunţurile de la „decese şi comemorări“ (pe care i le citea cu voce tare şi bunicii mele, încercînd să-şi amintească împreună nume, figuri). Ziarul lui de zi cu zi nu avea nimic atractiv, nici măcar poze cu fete dezbr

Dilema veche a adresat următoarele două întrebări mai multor personalităţi cu profesii şi opinii diferite: 1. Care e genul de prostie care vă deranjează cel mai mult în societatea românească? 2. Vă amintiţi o prostie care să vă fi stupefiat?