De la Galliano la Xing Jing

În Anglia se numesc „Poundland“, în Franţa, „Tati“. La noi, pe româneşte, sînt cunoscute drept magazinele „12 lei orice produs“. („Şi paltonu’, doamnă, e tot la 12 lei?“ – „12 lei orice produs, doamnă, nu vedeţi ce scrie pe fereastră?“)

Sînt magazine cu haine extrem de ieftine, atît de ieftine încît oamenilor nu le vine să creadă, spun că e o păcăleală şi deseori o întreabă, timid, pe vînzătoare dacă e aievea sau o himeră. Sînt haine importate în mare parte din China, altele din Ungaria sau Turcia. Au apărut acum cîţiva ani, la început timide, devenind concurentele „second hand-urilor“, cele care deţineau monopolul hainelor ieftine. Între timp, atît forfota dintre rîndurile de haine cu iz trecut, cît şi disperarea oamenilor de a-şi smulge hainele din mîna unui potenţial rival vestimentar, s-au mutat în magazinele de „12 lei orice produs“, pentru că, nu-i aşa, decît scump şi purtat, mai bine ieftin şi nou. Deşi se mai păstrează melacolia: „la second găseai produse de calitate“, o calitate patentată şi de trecerea timpului, şi, cel mai important, „unice“ pe piaţă, mentalitatea oamenilor amatori de îmbogăţit garderoba în draci s-a adaptat rapid noului val de ispite.

Magazinele de acest tip au explodat mai ales în ultima perioadă, părînd a fi cea mai bună investiţie pe timp de criză. Şi pentru patroni, magazinele fiind mereu pline înspre foarte pline, dar şi pentru clienţi, oameni speriaţi de spectrul sărăciei, care, din lipsă de buget, se îndreaptă din ce în ce mai convinşi către aceste ieftine resurse vestimentare.

Poţi însă să te îmbraci cu gust şi ieftin?

Da, dacă te nimereşti în zi de primit marfă (aici o mică prietenie cu vînzătoarele nu strică), şi dacă deţii arta strecurării ochilor pe lîngă tricouri paietate sau animal print sau culori ţipătoare, combinate iritant de prost, dacă ştii ce-ţi vine bine, ce te prinde, dacă „a alege“ şi „a combina“ alegerile îţi sînt uzuale în vocabularul vestimentar, poţi găsi chiar şi haine cu potenţial aflate în cele mai noi şi mai fierbinţi „tendinţe“. Bunăoară, dacă eşti un fashion freak, nu poţi să nu observi, pe rafturile înghesuite, copii aproape fidele ale hainelor prezentate pe marile podiumuri, apărute în cartier-de-Bucureşti nu la mult timp după prezentarea lor în show-uri incendiare pe podium-de-Milano, aici, bineînţeles, fiind la preţuri derizorii. (În ultima prezentare Galliano apar veste cu pene şi brizbizuri, veste care s-a întîmplat să atîrne într-o perioadă, pe umeraşele modeste ale unui magazin de acest tip, deschis de curînd în Piaţa Romană.)

Ce poţi găsi totuşi pe rafturile „12 lei“? De la paltoane, tricouri, hanorace, rochii, pulovere, la lenjerie sexy, curele, genţi, ciorapi, căciuli. Un amalgam colorat, o grămadă de produse şi stiluri diferite, toate laolaltă cu un singur preţ, echivalentul a aproape 3 euro, o nimica toată pentru buzunar, o comoară însă pentru garderobă – drogul consumistului fără bani.

Tocmai de aceea cultura 12 lei a prins din ce în ce mai mult, devenind un fenomen. Oameni infestaţi de microbul shopping-ului, fără însă a avea şi fondurile necesare satisfacerii acestui drog scump, îşi fac adevărate ritualuri zilnice, bazîndu-şi întreaga filosofie pe teoria: ce mai faci în zilele noastre cu 12 lei? Dacă dimineaţa nu ajung, seara, după serviciu, este musai raita printre rafturi. Poate pentru că s-a mai băgat ceva marfă sau poate că au trecut cu vederea zilele trecute un produs cu potenţial. Un tricou mai deosebit, o bluză festivă încheie întotdeauna ziua cu un sentiment de vagă satisfacţie, dînd un oarecare sens zilei următoare, cînd vei apărea la serviciu cu „ceva nou“. Se cumpără în draci, chiar dacă de multe ori lucrurile cumpărate nu vor fi purtate. Dar, conform aceleiaşi teorii ce implică financiarul, sînt cumpărate, aşa, ca să fie. Şi pentru că veni vorba de lucruri cumpărate şi nepurtate, un „of“ general al cumpărătorului de 12 lei e acela că produsele nu pot fi probate, iar măsurile rareori coincid celor de pe etichetă. Însă, vorba unei vînzătoare: după ce că-s ieftine, mai vreţi să le şi probaţi?!

Vînzătoarele din aceste magazine sînt cele care deţin pîinea şi cuţitul. Sînt cele de care depinde în mare măsură cumpărătura, o ştiu şi se poartă ca atare. Pufnesc dacă deranjezi marfa; dacă străbat magazinul, trebuie să te dai rapid şi cu deferenţă din calea lor, ca nu carecumva să strici karma. Poate şi din cauza asta, a atitudinii, au devenit subiect al multiplelor teorii ale conspiraţiei care bîntuie spaţiul 12 lei. „Hainele mai faine şi le opresc pentru ele, rude sau prieteni, sau le mai dau pe sub mînă la tarabagii sau la ăia de-ţi vînd direct din plasă, care le dau cu preţ dublu la fraierii care nu ştiu că-s luate de la magazin.“

Alte teorii ale conspiraţiei, menite de data asta să justifice cumva preţul scăzut, vizează afacerile marilor firme de produse vestimentare, care, pînă la urmă, tot din China se aprovizionează. Pentru că mîna de lucru ieftină nu înseamnă neapărat un lucru făcut de mîntuială. Or, în cazuri de criză, cînd oamenii nu mai dau bani în neştire pe haine de lux, iar marile firme nu pot scădea excesiv din preţuri (problemă de imagine), multe dintre aceste haine comandate special pentru etichetă ajung să fie comercializate prin acest sistem incognito de outlet, sub denumiri fantomă de genul Xing Jing.

Bineînţeles, vorbim de teorii născute din dorinţa de a explica orice, mai ales un asemenea preţ infim, neconcordant de multe ori cu calitatea produselor. Pentru că, deşi sînt şi dintre cei care cumpără strîmbînd din nas, „de fapt sînt haine bune de aruncat, se scămoşează la prima spălare, se destramă imediat ce le pui pe tine“, multe chiar sînt de calitate, o calitate nejustificabilă prin preţ.

Iar aceasta este a doua cauză (după consumism) a faptului că numărul magazinelor creşte direct proporţional cu cerinţa pieţii. La ora actuală nu mai sînt doar nişe de cartier, vecine cu piaţa de peste drum sau cu second hand-ul, ci au invadat din plin centrul Capitalei şi al marilor oraşe. În Bucureşti, cel puţin în perimetrul Piaţa Romană-Piaţa Unirii, au apărut din ce în ce mai ostentativ şi, aliate cu formulele lor up-gradate („orice produs 20-30 lei“), depăşesc în număr magazinele de lux, mult mai puţin populate decît aceste cotropitoare „paria“ ale vestimentaţiei.

Ce pot însă demonstra acestea din urmă? Bunul gust nu depinde de bani, iar distanţa de la Xing Jing la Galliano poate fi uneori redusă dacă doar ştii cum să porţi o haină, cum „s-o faci“ să pară valoroasă, deşi costă 12 lei, cum să-i dai de fapt acea etichetă personală, în detrimentul celei de producător anonim.