Genul incert
În spatele acestei teme se află cîteva dileme, nelămuriri şi dezamăgiri personale.
Cum se face că pînă şi cele mai accesibile şi melodioase forme de jazz (swing sau latino, de pildă) îşi găsesc loc la TV (oricum foarte rar) abia după miezul nopţii, avînd, practic, acelaşi tratament cu heavy-metal-ul!? Ca şi cum copiii ar trebui protejaţi nu doar de agresivitatea distors-ului, dar şi de frumuseţea celui mai cult gen modern... Nu există nici o explicaţie raţională pentru care pianul se află pe aceeaşi listă infamă cu chitara electrică. Cînd Cătălin Ştefănescu aduce, în prime time, la televiziunea publică, muzicieni de jazz pentru o cîntare live în emisiunea Garantat 100%, situaţia pare ireală sau, cel puţin, irepetabilă, o excepţie! La mai bine de o jumătate de secol de cînd la radio s-a difuzat pentru prima dată în istorie o melodie de jazz, peste tot în lume există cîte un post de radio micuţ dedicat exclusiv acestui gen; numai la noi jazz-ul este în continuare împins spre orele dimineţii sau „înghesuit“ în cîte-o emisiune specială de pe Radio România. În orice capitală europeană poţi merge în week-end la un concert de jazz într-un club şi ai de ales între recitaluri clasice sau experimentale; în Bucureşti vei fi norocos să găseşti ceva cît de cît onorabil şi, oricum, la care să nu mai fi fost. La concerte susţinute de muzicieni extraordinari, legende în viaţă – vorba clişeului –, sălile noastre sînt uneori goale.
Acum doi ani la concertul susţinut la Sala Radio de Kronos Quartet, probabil cel mai aclamat şi faimos ansamblu de corzi din muzica contemporană, au venit cam 200 de oameni în condiţiile în care studenţii/absolvenţii de Conservator sînt în număr de cîteva mii. Mi-aş fi imaginat că fiecare individ care a ţinut vreodată sau care abia acum învaţă să ţină în mînă un instrument cu coarde va fi acolo să-i asculte live pe cei care, practic, au inventat noţiunea modernă a acestor instrumente. Dacă publicul unui asemenea gen muzical complex e puţin numeros, unde erau însă muzicienii şi elevii care, se presupune, ajung să facă muzică din pasiune?! Apropo de tineri, şcoala românească de muzică „produce“ muzicieni de jazz? Unde sînt aceştia? Judecînd după parcimonia cu care jazz-ul este difuzat pe canalele media, după lipsa de susţinere din partea autorităţilor (consider o eroare managerială ca Ministerul Culturii să investească 7 milioane de euro în Festivalul „G. Enescu“ şi nici un leu în festivalurile româneşti de jazz la fel de internaţionale) şi după (cvasi)inexistenţa lui în zona de loisir public, se poate spune că jazz-ul are un nume rău în România.
Cu toate astea, există, în acest moment, cel puţin şase festivaluri internaţionale de jazz organizate, cu mari sacrificii, în România şi care fac săli (sau plaiuri) pline. Biletele la categoriile mai accesibile pentru Bucharest Masters of Jazz, de pildă, se epuizează uneori (în funcţie şi de numele de pe afiş) cu cîteva luni înainte, iar drumul pînă la Gărîna este un pelerinaj făcut anual de cîteva mii de oameni care cumpără mii de CD-uri de la distribuitorii ajunşi la faţa locului. Mai sînt şi alte exemple care arată că există un public de jazz nesatisfăcut sau, cel puţin, un public potenţial prea puţin stimulat.
Dilema persistă însă: (mai) avem jazz în România? În ce stare?
