God save the(m) (m)all!

Doamna S., fostă profesoară de franceză, actualmente pensionară, ştie cum să organizeze o după-amiază de sîmbătă pentru nepoţica ei! N-ar fi păcat, mai cu seamă că locuieşte pe Bd. Timişoara, într-un bloc postat strategic între cele două mall-uri, să-şi bată capul cu transportul în comun, să se înghesuie cu mitocanii în 137 şi să obosească copilul peste măsură cu Regina mama, la Naţional? Cucerită de ploaia (romantică) de luminiţe decorative ce îi aduc aminte, poate, de Paris şi St. Petersburg, doamna S. descinde în mall! Micuţa Alexandra, cucerită şi ea de tentaţiile lucioase & colorate, decide că vrea diverse lucruri. Şi ce ar putea să îşi dorească o fetiţă de 10 ani? Un mănunchi de creioane colorate, perfect ascuţite? Nu, bineînţeles că nu. O fetiţă de 10 ani, respectiv micuţa Alexandra, şi-ar dori un telefon mobil nou, un gloss de buze, o rochiţă cu paiete, o pereche de cizme UGG şi... ei bine, micuţa Alexandra şi-ar dori să fie mare. La fel de mare ca domnişoarele carbonizate, platinate, tunate, la care visează în secret. Ce poate fi mai seducător de atît? Între Hannah Montana şi Simona Sensual nu mai e decît un pas. Dacă în urmă cu 30 de ani, doamna S. ar fi „ucis“ pentru o blană de vulpe şi o căciulă de astrahan – printre puţinele elemente care vorbeau despre statutul social al purtătoarei –, micuţa Alexandra ar face orice pentru o pereche de blugi albi, cu talie joasă sau pentru o gecuţă mov din fîş, scurtă de tot & garnisită cu blăniţă! Doamna S. se gîndeşte că e normal, lucrurile evoluează, generaţiile se schimbă.

Doamna J., fostă bibliotecară, actualmente pensionară, are nici mai mult, nici mai puţin decît 83 de ani şi patru nepoţele! Locuieşte în Marais, pe rue de Rosiers şi de-abia aşteaptă după-amiezele gălăgioase de sîmbătă. Nepoţelele doamnei J., după ce au făcut ochii mari în Musée Carnavalet, după ce au mîncat mere coapte sau plăcintă evreiască cu brînză, la Chez Marianne, după ce s-au fugărit prin faţa Sina-gogii de pe Rue Pavée, au obosit şi s-au aşezat pe iarbă (asta pentru că francezii sînt mai inconştienţi şi, deloc prevăzători, nu au împînzit parcurile cu mesaje cuminţi, utile, de tipul „Nu călcaţi pe iarbă“) în grădina publică de pe Rue Vieille du Temple. Nepoţelele doamnei J. nu au gusturi atît de sofisticate precum nepoţica doamnei S. Ele îşi doresc, în continuare, un set de animăluţe din lemn de la Muji sau o pereche de tenişi din pînză, de la Bensimon.

Păstrînd proporţiile, cam acelaşi lucru s-a întîmplat cu... Chanel. În momentul în care a părăsit graniţele Franţei, în momentul în care a sărit în braţele „cunoscătoarelor“ din Rusia, Ucraina sau România, celebra geantă 2.55 s-a urîţit. Explicaţia este foarte simplă. În vreme ce franţuzoaicele lasă cu titlu de moştenire o geantă Chanel, considerînd că e vulgar să-ţi cumperi una nouă în fiecare lună, est-europencele se îndoapă cu brand-uri. Şi au reuşit performanţa de a distruge imaginea uneia dintre cele mai elegante şi cochete genţi din istorie. Lucrurile nu stau diferit nici în ceea ce priveşte traiectoria est-europeană a casei Hermès. În vreme ce pariziencele autentice preferă cizmele de călărie, săpunurile sau cămăşile albe din poplin de bumbac semnate Hermès, româncele „cu buget“ nu se mai satură să-şi agaţe la încheietura braţului, într-un mod grotesc, sec şi deloc elegant, celebrele genţi Birkin. Într-un fel e normal. Dacă modelul tău în materie de „stil“ e Victoria Beckham, dar, în mod paradoxal, porţi o geantă al cărei nume a fost inspirat de Jane Birkin, nu vei înţelege niciodată ce înseamnă să fii civilizat. Nu bine îmbrăcat. Ci doar civilizat!

Nu ştiu dacă haina îl face pe om. Ce ştiu cu siguranţă e că un om bine îmbrăcat nu ştie că e bine îmbrăcat. Nu ştie pentru că nu îl interesează şi pentru că nu face eforturi în acest sens. A fi bine îmbrăcat înseamnă a arăta firesc, natural, degajat. A fi bine îmbrăcat înseamnă a aprecia un palton negru din casmir, dar şi o pereche ponosită de espadrile din pînză, pe care le porţi cu nonşalanţă, vreme de 20 de ani. În România sistemul nu îţi permite să fii bine îmbrăcat. Cînd spun „sistem“, mă refer la invazia de comentatori & comentatoare, la vocile penibile, analfabete care îşi dispută în paginile revistelor trofee de carton. Ce şansă credeţi că are nepoţica doamnei S. să iasă învingătoare din această junglă glossy? E suficient să deschizi televizorul într-o seară oarecare de duminică şi să-ţi doreşti să te retragi într-un sat din Provence, să culegi ciuperci de pădure şi să împrumuţi romane de aventuri de la biblioteca din cel mai apropiat oraş. Sistemele de valori s-au schimbat.

 Modelele la care visează orice nepoţică virtuală şi mai puţin virtuală au o pereche de silicoane, emisiune la televizor, îşi dau cu părerea despre stil, au un soţ bogat şi trăiesc degeaba. În acest caz, nu ştiu dacă mai are sens să ne întrebăm dacă haina îl face pe om. Pînă nu va dispărea cu totul noţiunea de divertisment românesc contemporan, pînă cînd nu se vor stinge toate luminiţele care sclipesc fals şi trist pe acoperişul mall-urilor, la fel ca majoritatea vedetelor noastre, nepoţelele de pretutindeni sînt în pericol!

Un lucru la care nu se mai gîndeşte nimeni în ziua de azi este acela că există diferenţe uriaşe între a fi bine îmbrăcat şi a avea stil. Dacă poţi păcăli cu o rochie bine croită, dar pe care nu o simţi, pe care o porţi doar pentru că trebuie, niciodată nu vei putea să trişezi cînd vine vorba de stil. A avea stil înseamnă a emana discreţie. Înseamnă să ştii ce să porţi cînd plouă, cînd bate vîntul, cînd eşti în intimitatea propriului apartament şi nu aştepţi pe nimeni. Să luăm, de exemplu, obsesia francezilor pentru trenciuri. Mă gîndesc la ei pentru că au reuşit să le poarte mai bine decît englezii, care le-au inventat. Nimic nu este mai reconfortant decît să vezi o mare de trenciuri bej care înfruntă vîntul de noiembrie pe Boulevard Malesherbes. Şi această imagine face parte din uriaşa moştenire vizuală, estetică, pe care Parisul o pulverizează în continuare. În Bucureşti, din nefericire, estetica are nume de mall şi miros de parfum ieftin. Cum altfel vă explicaţi pasiunea româncelor pentru „celebra“ manichiură franţuzească, de care franţuzoiacele sînt îngrozite, la propriu? Pînă cînd nu vom învăţa să purtăm cu stil şi cea mai ieftină cămaşă din pînză, orice accesoriu, fie el cît de scump, va arăta grotesc. La fel cum arată majoritatea „duducilor“ şi a „cavalerilor“ care rînjesc tîmp din vitrinele cafenelelor, din spatele ecranelor de televizor, de pretutindeni.

Maurice Munteanu este jurnalist de modă la revista The One.