Mai mult zevzeci decît deştepţi

„Mi se zice Ghimpl-netotul. (…) În şapte feluri mi s-a spus, ca lui Ietro, cel din Biblie: nătîngul, nerodul, prostălăul, neghiobul, tontul, nătărăul, netotul. (…) Unde se vedea prostia mea? În uşurinţa cu care puteam fi prostit.“ Personajul lui Isaac Bashevis-Singer se dovedeşte a fi pînă la urmă un ingenuu. Un prost, de bun ce este. Definiţia de dicţionar a prostiei pare a fi departe de miile de instanţe ale acesteia. Citatele despre prostie (majoritatea) au probabil darul invers de a vă face să rîdeţi în hohote de autorii lor. Şi asta mă duce cu gîndul la izvoditorii de maxime, la enunţătorii de adevăruri absolute, la cei lipsiţi de îndoială, la enunţurile grave şi implacabile. Probabil cea mai enervantă dovadă de prostie: certitudinea-beton. Omul cu certitudini nu acceptă variaţiuni, iar atunci cînd pare că le acceptă, disimulează. O să vedeţi asemenea personaje printre jurnaliştii intimi (atenţie, clişeu!) „laboratoarelor puterii“. O opinie străină va fi primită cu un zîmbet amuzat; drept răspuns vi se va ridica un colţ de perdea cît să zăriţi fulgerător doar un contur de realitate ruşinoasă, alambicată… cortina se va lăsa la loc. Adevărul adevărat se completează cu lăbărţarea pe scaun, posibil un oftat. E apoi prostia inovatoare, mereu proaspătă. Vă va surprinde întotdeauna. Iar cînd nu vă afectează direct, probabil că vă amuză. Recent încheiata campanie pentru prezidenţiale a dăruit cîteva exemple care te lasă vecin cu perplexitatea.

Mai departe, prostia aplicată e însoţitorul fidel al cotidianului. E zăpada aruncată de pe stradă pe trotuar, apoi iar pe stradă şi iar pe trotuar. E muncitorul care sapă o groapă, sparge o ţeavă de apă şi încearcă s-o lege cu un plastic care-i bufneşte în faţă. Şi pentru că e aplicat, găseşte următorul remediu într-o bandă adezivă de hîrtie.

Prostia aplicată „e atunci cînd“ singurul loc unde îţi faci revizia tehnică la maşină e undeva afară din oraş, pe un drum desfundat care-ţi va debalansa şi cele mai zdravene roţi. La venire şi mai ales la plecare, proaspăt revizuit fiind. Prostia aplicată îşi va face cinci-şase credite pe un salariu aproape de minim, va muri de foame şi apoi va da vina pe francul elveţian. Prostia combinată cu răutatea va avea efecte devastatoare, iar prostia asumată va friza, probabil, inteligenţa. (Iar la această ultimă frază găunoasă vă cer permisiunea de a rîde înaintea dumneavoastră de propria-mi prostie.)

 Avem cîteva legende urbane – nu ştiu dacă exclusiv bucureştene – povestite cu patos de multă lume şi date drept exemple supreme de prostie. Una, situată la vremea Ignatului ceauşist, e contraponderea urban-românească a aligatorului mic aruncat în WC şi devenit mare în canalele newyorkeze: o mînă de cetăţeni cu rude la ţară aduc un porc viu într-un cartier bucureştean. Îl asasinează prin asfixiere cu gazul dintr-o butelie. În momentul pîrlirii, animalul explodează şi umple de caltaboşi Daciile 1300 din parcare. Episodul se povesteşte cu voluptate. E prostia care amuză, aia fără urmări grave. Are imbecilitatea leac? Se spune că nu. Se spune că am fi fundamental zevzeci, cu periodice pulsiuni de inteligenţă. Probabil că un strop de timiditate ar putea pune cît de cît frîu prostiei manifeste. Cum dozezi timiditatea? Asta rămîne o dilemă.