– interviu cu Mihaela MIROIU, profesoară de ştiinţe politice la SNSPA –

Egalitate de şanse înseamnă egalitate de şanse în competiţie. Conceptul este de sorginte liberală şi se aplică în cadrul politicilor liberalismului bunăstării generale. A fost preluat şi de către socialişti ca o expresie a dreptăţii sociale. Este vorba de şanse egale în educaţie, pe piaţa muncii, la resurse economice: capital, salarii, la distribuirea resurselor publice etc.

În momentul de faţă, femeile au şanse egale cu bărbaţii în educaţie (mai puţin fetele din comunitatea romă tradiţionalistă). Devin necesare în scurt timp politici de egalizare a şansei băieţilor în accesul la învăţămîntul superior, mai ales în domeniile feminizate: medicină, studii economice, drept, ştiinţe sociale, arte, domenii în care fetele depăşesc 70%.

Pe piaţa muncii, femeile reprezintă peste 47% din forţa de muncă totală. Problema neşansei este legată de lipsa politicilor de conciliere între muncă şi gospodărie din cauza cărora rezultă performanţe mai scăzute, slujbe mai prost plătite, avans mai lent în carieră. Bărbaţii români sînt parteneri în proporţie de 5%, restul aşteaptă ca femeile să îndeplinească toate rolurile tradiţionale.

Accesul la capital este dramatic scăzut. Privatizarea s-a făcut aproape total în favoarea bărbaţilor. A fost cea mai mare discriminare tacită împotriva femeilor, în perioada postcomunistă. Cititorii pot verifica lista celor mai bogaţi 300 de români şi vor vedea singuri că femeile deţin capital doar prin moştenire sau prin crearea unor firme proprii, de regulă mici. Averea publică s-a redistribuit de către bărbaţi în favoarea semenilor de gen.

Femeile sînt profund discriminate salarial în domeniul public. Domeniile cu cele mai scăzute grile de salariu sînt cele profund feminizate: educaţia, sănătatea şi cercetarea. Domeniile scandalos favorizate salarial sînt cele masculinizate: serviciile secrete şi armata. Poate fiindcă sîntem ţinte frecvente ale terorismului şi desfăşurăm operaţiuni militare. De la distribuirea resurselor publice prin bugetele locale şi prin cel central, femeile lipsesc aproape total. Prezenţa lor în decizii de acest gen este, la toate nivelurile, sub 10%, la fel ca şi în cazul formulării şi aprobării legilor după care trăim. Nici măcar în conducerea sindicatelor nu au acces. Neşansa accesului la putere politică este la fel de mare ca şi în privinţa accesului la capital.

Sigur că „femeile“, generic spus, e un termen mult prea vag. Care sînt categoriile de femei (de vîrstă, de studii, sexuale, etnice…) cele mai defavorizate?

Prototipul celei mai defavorizate persoane din România este: femeie, romă, de la ţară, mamă singură, cu educaţie elementară şi handicap. În rest, se poate tăia pe rînd cîte o categorie şi ce rămîne este tot o persoană aflată în poziţie defavorizată. Indiferent de categoria de defavorizaţi după mediu, educaţie, etnie, religie, femeile sînt defavorizate şi fiindcă sînt femei. Inclusiv ca minorităţi sexuale, lesbienele sînt note de subsol la interesele şi reprezentarea bărbaţilor homosexuali.

Inegalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii e o problemă de mentalitate, de legislaţie, de practică?

Inegalitatea de şanse este în primul rînd o problemă politică. Dacă bugetezi absolut precar instituţiile care previn şi combat discriminarea (CNCD) şi veghează la egalitatea de şanse (ANES), dacă nu dai acces celor competenţi să se ocupe de asemenea politici inclusiv la nivel local, ci numeşti amatori pe criterii politice, iar aceştia nici măcar nu ştiu că există un know-how pe temă, dacă nu faci politici de educaţie partenerială în viaţa publică şi privată, atunci legile existente privind nediscriminarea, egalitatea de şanse, combaterea violenţei în sfera privată, concediul parental rămîn vorbe goale în vitrina cu europenizare. Dacă preferi să plăteşti doi ani o femeie să aibă grija unui copil, scoţînd-o practic din competiţia profesională, în loc să faci o fiscalitate în sprijinul creşelor şi grădiniţelor de firmă sau instituţie, problema participării egale a femeilor în competiţia profesională, managerială şi politică rămîne doar un rarisim subiect academic sau de presă.

Credeţi că situaţia a evoluat pozitiv din ’90 încoace (sau a evoluat cumva…)?

Politic, situaţia a evoluat o vreme. Practic, pînă în 1990 femeile nici măcar nu au fost alegătoare (facem abstracţie de falsele alegeri din 1946). În politica regimului comunist, bazată pe sistem de cote, femeile nu reprezentau interesele femeilor, ci pe ale partidului. În 1990, reprezentarea a început de la procente infime: 2-3%, a ajuns pînă în 2008 la 10,6% şi, aşa cum era de aşteptat, prin introducerea votului uninominal, a scăzut la 9,7%. Acum este un recul al prezenţei lor mai ales în Guvern (1 femeie, 16 bărbaţi), dar şi din punct de vedere al reprezentării intereselor lor. Femeile sînt politic singure, sînt agenţi individuali. Dacă mă gîndesc bine, singurul regim în care au trăit româncele de-a lungul istoriei este cel de dictatură: patriarhal-tradiţionalistă, carlistă, fascistă, comunistă şi patriarhal-capitalistă. Căci odată ce nu poţi să participi la facerea istoriei politice înseamnă că cineva gîndeşte şi hotărăşte în locul tău. Îţi este cap etern. Deosebirea este aceea că acum îţi poţi alege „capul“, nu că faci parte din categoria acceptată drept cap.

Se vorbeşte mult despre „femeile de carieră“ ale momentului. Sînt ele reprezentative în mod real pentru egalitatea de şanse femei/bărbaţi la noi? 

Sexismul este perfect compatibil cu excepţionalismul (la fel ca şi rasismul, şovinismul, antisemitismul). Femeile sînt acceptate ca egal competitoare prin excepţie. Profesioniste sînt foarte multe şi foarte bune. De aceea companiile transnaţionale le folosesc în management cu toată încrederea nu doar în competenţa lor, ci şi în responsabilitate şi dedicaţie. Dar puţine devin mari profesioniste în imaginea publică. Interesează prioritar cele pentru distracţie.

Ca explicaţie vă dau tot exemplul politicii. În mod normal, politica se profesionalizează tot mai mult. Absolvenţii care dobîndesc competenţe necesare în politică: ştiinţe politice, relaţii internaţionale, studii europene, administraţie publică, drept, sociologie, economie, management, ştiinţele comunicării sînt în proporţie de peste 70% absolvente.

Verificaţi, fie şi sumar, pregătirea celor care ne conduc treburile publice. Cei mai mulţi sînt ingineri şi, evident, bărbaţi. Femeile ţin bastonul de mareşal al politicii competente şi responsabile, în raniţa lor, rămînînd soldaţii-contribuabili ai unor şefi fără baston, dar cu „portofoliu“ de mareşal.