”Nu avem nume sonore”

- interviu cu Mike GODOROJA -

Care ar fi problemele jazz-ului românesc?

După succesul incontestabil al festivalurilor de jazz din ţară şi în mod special Master of Jazz din Bucureşti, putem avea deja imaginea mult mai optimistă a fenomenului de la noi. Publicul există, asta s-a certificat. Publicul de jazz care părea împietrit în vîrsta a treia pînă acum trei-patru ani s-a întinerit şi mai ales s-a separat în mod real de consumatorii de „fast food muzical“. I s-a oferit jazz-ul din zona de elită mondială şi a fost un energizant pentru publicul intelectual şi mai ales pentru zona de studenţi.

Mai problematică este situaţia breslei de muzicieni de jazz din România care de la generaţia Marius Popp – Johnny Răducanu – Aura Urziceanu nu a produs un „mare nume“ pe cale directă, adică provenind din jazz. Marea noastră voce, Anca Parghel, recunoscută în Europa, a fost nevoită să intre în zona de mainstream comercial, pentru a se face cunoscută în România.

A doua problemă ar fi că şcoala românească de jazz, cu trei centre importante – Bucureştiul lui Mircea Tiberian, Timişoara lui Johnny Botta şi Iaşiul lui Romeo Cozma – nu a produs nume sonore nici pe plan intern, nici afară! Concertele jazzman-ilor tineri care ies din şcoala românească nu reprezintă evenimente pentru publicul nostru. Pianistul Marian Petrescu, de exemplu, cu un box-office important în Europa, nu este produsul şcolilor de jazz româneşti. Există proiecte colaterale jazz-ului, cum este Blazzaj, care face vînzări bune în mediile de tineri, dar asta totuşi nu reprezintă mişcarea de jazz în esenţa ei.

A treia problemă ar fi promovarea în media a jazz-ului în general şi al celui românesc în special, care, dată fiind minimalizarea acestuia, a produs o lipsă de încredere din partea organizatorilor de concerte în cluburi şi teatre.

A patra problemă, majoră zic eu, este lipsa totală de instituţionalizare a activităţii acestui gen, în comparaţie cu muzica clasică sau populară. Nu avem „filarmonici de jazz“ şi nici sindicate! Lipsa de activitate concertistică susţinută duce în mod evident la dezamăgirea muzicienilor tineri şi la lipsa de organizatori şi comentatori profesionişti de jazz.

Un răspuns aşadar la întrebare ar fi: există o revigorare evidentă a jazz-ului românesc.

Jazz-ul este, într-adevăr, un gen evitat şi de televiziuni, şi de radio. Doar heavy metal-ul mai are acest regim de „după miezul nopţii“...

Avem în faţa noastră o teamă din partea mass mediei de la noi faţă de promovarea jazz-ului, teamă justificată de convingerea că acest gen alungă publicul. Totuşi programează destul de des pentru diverse talk-show-uri sau interviuri de presă pe Johnny Răducanu sau, în emisiuni de divertisment, pe Aura Urziceanu. Aceste lucruri atestă faptul că ani de zile muzicienii de jazz români au preferat un cerc restrîns de public, provocînd o oarecare ruptură cu marele public meloman. Eu şi Florian Lungu depunem eforturi mari să reintroducem la TVR emisiunea noastră de jazz şi blues, pentru că am observat că numele noastre au un box-office util în promovarea genului.

În afara festivalurilor însă, consumul de jazz e o raritate...

Muzica de jazz este mai puţin un produs de consum, este mai degrabă un produs cultural. Adulţii activi nu mai au timp pentru audiţii muzicale, aşa cum o făceau în studenţie, iar odată cu apariţia telefonului mobil, totul a căpătat o viteză fantastică. Există însă un mod de a „consuma“ jazz, şi anume la volan sau cînd lucrăm la calculator. Asta duce la ridicarea unor muzicieni precum Jan Garbarek, care au o doză mare de „ambiental“ în muzica lor. Aşadar, nu putem vorbi de „raritate“, ci din contră, de o emancipare spre zonele de ambiental şi fusion jazz, etno sau funk acid. Adevărat este însă că la jazz-ul mainstream nu prea se mai înghesuie multă lume.

Cred cu o mare convingere că jazz-ul a devenit un reper de cultură solid, care va fi mereu asociat cu genul clasic, aşa cum se întîmplă pe Mezzo.