„Jazz-ul nu se află în «piaţă»”
– interviu cu Voicu RĂDESCU -
Ce aşteptări aţi avut cînd aţi deschis Green Hours ca un club de muzică şi teatru alternativ? Ce s-a confirmat şi ce nu?
În acea vreme (1994) nu mă gîndeam la mai mult decît la un bar care să-mi dea posibilitatea să-mi cîştig existenţa cît mai civilizat posibil şi în acelaşi timp să îmi placă ceea ce fac. Astfel că Green Hours a fost deschis cu gîndul la mici concerte şi la o atmosferă prietenoasă... În timp (scurt, de altfel) ne-am complăcut în organizarea de concerte de jazz (una dintre „plăcerile“ pe care am început să mi le fac şi sper, în acelaşi timp, că le fac şi altora) ceva mai ample, cu Marius Popp, Mircea Tiberian şi alţii. Întîlnirea cu (foarte tînărul pe atunci) pianist şi compozitor de jazz Lucian Ban şi cu trupa pe care o conducea, Jazz Unit, a însemnat direcţionarea clară a clubului Green Hours pe muzică de jazz şi începutul concertelor de jazz în spaţiul din Calea Victoriei, 120.
Teatrul a apărut mai tîrziu, tot urmare a iniţiativei unor tineri artişti şi, în acelaşi timp, satisfăcîndu-mi o altă bucurie personală, pe care nici nu mi-o cunoşteam prea bine la acea oră. În concluzie, aşteptările au fost obişnuite, dar prin iniţiativa artiştilor tineri au devenit provocări, numeroase realizate.
În Bucureşti, doar la cluburile Green Hours şi Art Jazz se poate asculta în mod regulat jazz live; cum explicaţi această situaţie?
Într-o vreme a pieţei şi a consumului facil şi cît se poate de rapid (pentru a face loc următorului produs), jazz-ul – muzica clasică a secolului al XX-lea – nu se înscrie între „mărfurile“ plăcute de stăpînii lumii acesteia. Media, care ar fi putut fi îndreptarul şi pîrghia înspre depăşirea laturii strict biologice a omului şi atingerea/satisfacerea şi a valenţelor spirituale necesare lui pentru a fi într-adevăr om, este într-o cumplită majoritate (auto)supusă aşa-ziselor legi „sfinte“ ale economiei de piaţă. Or, jazz-ul nu se află „în piaţă“. Iar activităţile nesalariale care nu se află în piaţă sînt prestate cu perseverenţă de pasionaţi, împătimiţi şi „consumate“ de nişe mai mult sau mai puţin înguste. Nu generează bani. Deci n-au valoare pentru cei mai mulţi dintre „întreprinzători“, adică dintre cei ce au în vedere Viţelul de aur. Ceilalţi – consumatorii – reprezintă potenţialul public, îndepărtat programatic de valori şi îndreptat înspre derizoriu, mai ieftin de produs, mai lejer de asimilat, deci mai uşor de vîndut.
Pe de altă parte, probabil că, la fel ca teatrul, ca muzica clasică, ca dansul, ca literatura etc., jazz-ul nu va dispărea, tocmai pentru că există pasiuni şi perseverenţă, tocmai pentru că nu e aşa uşor să transformi toată omenirea în masă amorfă de cumpărători a orice.
Ar putea fi jazz-ul o „afacere“ în România?
Jazz-ul, prin artiştii săi, îşi caută în permanenţă făgaşuri, direcţii care sînt gata să răspundă noilor curioşi şi interesaţi de mai mult decît ce se găseşte în mega-marketurile de tot felul care ne înconjoară. Personal însă, nu cred că arta, cultura ar trebui să fie o „afacere“.
