Scurt tratat de jazzografie românească

Într-o perioadă în care fenomenele de nişă au mult de suferit, în mod special într-o ţară în care tot ce nu e subvenţionat moare lent, jazz-ul românesc pare să mai găsească, cine ştie de unde, resurse de oxigen. Orbecăind, de cele mai multe ori fără lămpaş în dotare şi fără vreo Luminitză (cea a lui Bălănescu, fireşte) la capătul tunelului, muzicienii români ai genului reuşesc să supravieţuiască printr-un proces total nefiresc: altoind un lăstar de nepăsare pe o tulpină care se încăpăţînează să înmugurească. Această alchimie a adaptabilităţii, specifică spaţiului mioritic, pare să fie reţeta perfectă; muzicienii români ocolesc tot ce nu-i ajută, sfidează orice manifestare grobiană, înfruntă ignoranţa şi sfertodoctismul. Şi cîntă.

Probabil că această bucurie simplă, aceea de a cînta, de cele mai multe ori pe sume derizorii, rămîne una dintre armele redutabile ale celor care se încăpăţînează să nu facă nici o concesie banalului. Dar şi aici, ca în mai tot ce ţine de artă, există unii mai răsfăţaţi, care primesc contracte şi sponsorizări mult mai uşor decît ceilalţi. Nu ştiu dacă ţine neapărat de capacităţile fiecăruia de autopromovare, dar sînt convins că de multe ori nu este o legătură directă între venituri/număr de concerte şi valoarea artistică. De aici, poate, şi exodul masiv al tinerilor muzicieni spre şcoli occidentale, fie că e vorba de Olanda, Germania sau Statele Unite. De cele mai multe ori nebăgaţi în seamă acasă, mulţi tineri îşi leagă speranţele de bursele şcolilor din Vest, acolo unde pot să studieze cu nume importante ale genului şi să mai cîştige şi ceva bănuţi şi notorietate cîntînd regulat în cluburi. Din păcate, conceptul de tînăr muzician de jazz la noi începe să devină un abur care se risipeşte discret şi dispare, în cele din urmă. Cauzele sînt multiple, dar cea mai importantă este lipsa unei educaţii muzicale solide, care să constituie fundaţia pe care să se sprijine cariera viitorului muzician de valoare. După cum îmi spunea pianistul şi profesorul Mircea Tiberian de curînd, „degeaba avem cîteva secţii de jazz la universităţile din ţară dacă sub acest nivel, cu excepţia Liceului «G. Enescu» din Bucureşti, nu există învăţămînt de specialitate sau e făcut după ureche. Aşa se face că noi la Conservator trebuie să acoperim goluri de cunoştinţe teoretice şi practice care ar fi trebuit asimilate la vîrste fragede, undeva prin clasa a V-a. De cele mai multe ori, aceste handicapuri se vădesc insurmontabile, cu foarte mici excepţii, aparţinînd unor instrumente unde se face un studiu de muzică clasică încă de timpuriu (pianul de exemplu), sau a unor talente cu adevărat ieşite din comun“.

Fenomenul nu e deloc îmbucurător, iar publicul român de jazz aşteaptă încă un nou val de muzicieni tineri care să-l aducă în cluburi. Sigur, există nume destul de importante de care ne putem agăţa în orice tentativă de evaluare artistică: Arthur Balogh, Cătălin Milea, Luiza Zan, Lucian Ban, Sorin Romanescu, Teodora Enache, Eddie Neumann, Maria Răducanu, Horia Crisovan, Vlad Popescu, Vlaicu Golcea, Tavi Scurtu şi alţii, care nu-mi vin acum în minte. Dincolo de această listă, subiectivă şi incompletă, ca orice listă, e o ceaţă cvasitotală, din care ieşim de două-trei ori pe an, pe la festivaluri, ca să vedem granzii, mulţi dintre ei blazaţi şi fără chef de cîntare, dar granzi. Care festivaluri sînt şi ele mai bune şi mai rele, dar există. Bucureştiul se zbătea, pînă de curînd, în plutonul capitalelor europene restante la capitolul festival anual de jazz. A existat o vreme Jazzy Spring, care ne strîngea pentru cîteva seri la Arcub, unde vedeam muzicieni extrem de valoroşi, chiar dacă nu printre răsfăţaţii marketingului agresiv. Nu ştiu de ce a dispărut Jazzy Spring, dar pot să emit ipoteze. Fiind un proiect pe bani publici, probabil că decidenţii culturali au considerat că e mai bine să taie de acolo decît din bugetele instituţionalizate (filarmonici, teatre), probabil după principiul „nu există sindicat, nu există grevă“.

Profitînd de această gravă lacună din cultura unei capitale, o iniţiativă privată ne-a adus Masters of Jazz, genul de superproducţie cu supereroi, menită să aducă superîncasări. Deşi cu probleme majore în promovare şi mai ales făcut cu oameni nepricepuţi în ale genului, acest festival a reuşit să aducă în cîţiva ani mai multe nume uriaşe ale jazz-ului planetar decît toate instituţiile abilitate să facă asta în întreaga perioadă de după 1990. Şi ce e mai important, să umple în fiecare seară Sala Palatului, indiferent de preţurile biletelor. Ce mai avem în meniu?

Bufetul exotic şi fără sosuri grele de la Sibiu (unde am avut parte de-o seară magică la concertul Omar Sosa, anul trecut), sau barul cu fineţuri de la Timişoara, care timp de trei ani a adus pe scena Naţionalului, la început de decembrie, toată spuma jazz-ului modern. Nu cred că cei care au fost acolo la prima ediţie vor uita vreodată recitalul Esbjorn Svensson Trio, unul dintre ultimele ale genialului pianist suedez, înainte de moartea sa într-un stupid accident. Am lăsat intenţionat la sfîrşit festivalul de la Gărîna, probabil cea mai frumoasă întîmplare muzicală de care ne putem bucura în aceşti ani. Pornit ca o şuetă între prieteni în curtea lui Gigi Taus de la hanul La Răscruce, acum aproape 15 ani, Gărîna a devenit între timp unul dintre cele mai importante festivaluri de jazz în aer liber din Europa. Revenind în Capitală, trebuie menţionată şi mutarea interesantă a organizatorilor Festivalului „George Enescu“, aceea de a introduce în program şi o secţiune de jazz, al cărei punct culminant a fost în toamna trecută Programul „Enescu reinventat“, cu Lucian Ban şi trupa sa în rolul principal.

Unde mergem să vedem jazz, însă? Există cîteva cluburi de tradiţie în Bucureşti, mă gîndesc aici în primul rînd la Art Jazz Club şi Green Hours, ambele aflate în avangarda organizării de concerte, chiar dacă diferite ca abordare a repertoriului şi mai ales a clienţilor. Mai existau Prometevs, mai aerisit şi mai spaţios, din păcate închis pentru a face loc unei afaceri mai bănoase, şi Amsterdam Café, în care aveam program de Luiza Zan în aproape fiecare duminică, şi el reconfigurat pentru o viaţă mai bună. În rest, cîteva cafenele în care ai şansa să prinzi şi cîte un concert de jazz, din cînd în cînd. Nu stăm rău, dar nici bine. Studenţii încă se străduiesc să poată intra la un concert la care să-şi permită şi două beri, cei cu bani nu sînt mereu interesaţi de ce se întîmplă pe scenă, se fac poze cu telefoanele, se vorbeşte prea tare. Nici alţii n-o duc foarte bine la capitolul acesta. La New York, cartierul general al jazz-ului mondial, s-au închis din cauza recesiunii foarte multe cluburi, unele legendare, cum ar fi Tonic. Nici Birdland-ul de la Viena, clubul lui Joe Zawinul, nu o duce prea bine; a fost transformat într-o discotecă, iar urmaşii celebrului pianist austriac se străduiesc să-i restabilească destinaţia în justiţie. Una peste alta, ca şi-n sport, nu avem condiţii, dar încă ne descurcăm. Ceva cluburi găsim, de festivaluri se ocupă Giura, Schmidt, Tiberian, Golea, public entuziast (deşi puţin cam dezinformat) avem, proiectele burduşesc sertarele.

În toată această listă de ingrediente lipseşte aproape cu desăvîrşire critica de jazz. În cele mai multe dintre cazuri, articolele aşa-numite „de specialitate“ sînt scrise fără un background informativ serios, singurele surse folosite în documentare fiind Google şi Wikipedia. Nu poţi face ierarhii şi aprecia la nivel critic un muzician sau un concert, recunoscînd în acelaşi timp că nu ştii nimic despre istoria genului. Poate că ar fi bine să profităm de binefacerile Internetului încercînd să aprofundăm traseele istorice ale genurilor muzicale, iar în rest să ascultăm multe, multe discuri.