Scurt tratat de jazzografie românească

Publicat în Dilema Veche nr. 312 din 4-10 februarie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Într-o perioadă în care fenomenele de nişă au mult de suferit, în mod special într-o ţară în care tot ce nu e subvenţionat moare lent, jazz-ul românesc pare să mai găsească, cine ştie de unde, resurse de oxigen. Orbecăind, de cele mai multe ori fără lămpaş în dotare şi fără vreo Luminitză (cea a lui Bălănescu, fireşte) la capătul tunelului, muzicienii români ai genului reuşesc să supravieţuiască printr-un proces total nefiresc: altoind un lăstar de nepăsare pe o tulpină care se încăpăţînează să înmugurească. Această alchimie a adaptabilităţii, specifică spaţiului mioritic, pare să fie reţeta perfectă; muzicienii români ocolesc tot ce nu-i ajută, sfidează orice manifestare grobiană, înfruntă ignoranţa şi sfertodoctismul. Şi cîntă.

Probabil că această bucurie simplă, aceea de a cînta, de cele mai multe ori pe sume derizorii, rămîne una dintre armele redutabile ale celor care se încăpăţînează să nu facă nici o concesie banalului. Dar şi aici, ca în mai tot ce ţine de artă, există unii mai răsfăţaţi, care primesc contracte şi sponsorizări mult mai uşor decît ceilalţi. Nu ştiu dacă ţine neapărat de capacităţile fiecăruia de autopromovare, dar sînt convins că de multe ori nu este o legătură directă între venituri/număr de concerte şi valoarea artistică. De aici, poate, şi exodul masiv al tinerilor muzicieni spre şcoli occidentale, fie că e vorba de Olanda, Germania sau Statele Unite. De cele mai multe ori nebăgaţi în seamă acasă, mulţi tineri îşi leagă speranţele de bursele şcolilor din Vest, acolo unde pot să studieze cu nume importante ale genului şi să mai cîştige şi ceva bănuţi şi notorietate cîntînd regulat în cluburi. Din păcate, conceptul de tînăr muzician de jazz la noi începe să devină un abur care se risipeşte discret şi dispare, în cele din urmă. Cauzele sînt multiple, dar cea mai importantă este lipsa unei educaţii muzicale solide, care să constituie fundaţia pe care să se sprijine cariera viitorului muzician de valoare. După cum îmi spunea pianistul şi profesorul Mircea Tiberian de curînd, „degeaba avem cîteva secţii de jazz la universităţile din ţară dacă sub acest nivel, cu excepţia Liceului «G. Enescu» din Bucureşti, nu există învăţămînt de specialitate sau e făcut după ureche. Aşa se face că noi la Conservator trebuie să acoperim goluri de cunoştinţe teoretice şi practice care ar fi trebuit asimilate la vîrste fragede, undeva prin clasa a V-a. De cele mai multe ori, aceste handicapuri se vădesc insurmontabile, cu foarte mici excepţii, aparţinînd unor instrumente unde se face un studiu de muzică clasică încă de timpuriu (pianul de exemplu), sau a unor talente cu adevărat ieşite din comun“.

Fenomenul nu e deloc îmbucurător, iar publicul român de jazz aşteaptă încă un nou val de muzicieni tineri care să-l aducă în cluburi. Sigur, există nume destul de importante de care ne putem agăţa în orice tentativă de evaluare artistică: Arthur Balogh, Cătălin Milea, Luiza Zan, Lucian Ban, Sorin Romanescu, Teodora Enache, Eddie Neumann, Maria Răducanu, Horia Crisovan, Vlad Popescu, Vlaicu Golcea, Tavi Scurtu şi alţii, care nu-mi vin acum în minte. Dincolo de această listă, subiectivă şi incompletă, ca orice listă, e o ceaţă cvasitotală, din care ieşim de două-trei ori pe an, pe la festivaluri, ca să vedem granzii, mulţi dintre ei blazaţi şi fără chef de cîntare, dar granzi. Care festivaluri sînt şi ele mai bune şi mai rele, dar există. Bucureştiul se zbătea, pînă de curînd, în plutonul capitalelor europene restante la capitolul festival anual de jazz. A existat o vreme Jazzy Spring, care ne strîngea pentru cîteva seri la Arcub, unde vedeam muzicieni extrem de valoroşi, chiar dacă nu printre răsfăţaţii marketingului agresiv. Nu ştiu de ce a dispărut Jazzy Spring, dar pot să emit ipoteze. Fiind un proiect pe bani publici, probabil că decidenţii culturali au considerat că e mai bine să taie de acolo decît din bugetele instituţionalizate (filarmonici, teatre), probabil după principiul „nu există sindicat, nu există grevă“.

Profitînd de această gravă lacună din cultura unei capitale, o iniţiativă privată ne-a adus Masters of Jazz, genul de superproducţie cu supereroi, menită să aducă superîncasări. Deşi cu probleme majore în promovare şi mai ales făcut cu oameni nepricepuţi în ale genului, acest festival a reuşit să aducă în cîţiva ani mai multe nume uriaşe ale jazz-ului planetar decît toate instituţiile abilitate să facă asta în întreaga perioadă de după 1990. Şi ce e mai important, să umple în fiecare seară Sala Palatului, indiferent de preţurile biletelor. Ce mai avem în meniu?

Bufetul exotic şi fără sosuri grele de la Sibiu (unde am avut parte de-o seară magică la concertul Omar Sosa, anul trecut), sau barul cu fineţuri de la Timişoara, care timp de trei ani a adus pe scena Naţionalului, la început de decembrie, toată spuma jazz-ului modern. Nu cred că cei care au fost acolo la prima ediţie vor uita vreodată recitalul Esbjorn Svensson Trio, unul dintre ultimele ale genialului pianist suedez, înainte de moartea sa într-un stupid accident. Am lăsat intenţionat la sfîrşit festivalul de la Gărîna, probabil cea mai frumoasă întîmplare muzicală de care ne putem bucura în aceşti ani. Pornit ca o şuetă între prieteni în curtea lui Gigi Taus de la hanul La Răscruce, acum aproape 15 ani, Gărîna a devenit între timp unul dintre cele mai importante festivaluri de jazz în aer liber din Europa. Revenind în Capitală, trebuie menţionată şi mutarea interesantă a organizatorilor Festivalului „George Enescu“, aceea de a introduce în program şi o secţiune de jazz, al cărei punct culminant a fost în toamna trecută Programul „Enescu reinventat“, cu Lucian Ban şi trupa sa în rolul principal.

Unde mergem să vedem jazz, însă? Există cîteva cluburi de tradiţie în Bucureşti, mă gîndesc aici în primul rînd la Art Jazz Club şi Green Hours, ambele aflate în avangarda organizării de concerte, chiar dacă diferite ca abordare a repertoriului şi mai ales a clienţilor. Mai existau Prometevs, mai aerisit şi mai spaţios, din păcate închis pentru a face loc unei afaceri mai bănoase, şi Amsterdam Café, în care aveam program de Luiza Zan în aproape fiecare duminică, şi el reconfigurat pentru o viaţă mai bună. În rest, cîteva cafenele în care ai şansa să prinzi şi cîte un concert de jazz, din cînd în cînd. Nu stăm rău, dar nici bine. Studenţii încă se străduiesc să poată intra la un concert la care să-şi permită şi două beri, cei cu bani nu sînt mereu interesaţi de ce se întîmplă pe scenă, se fac poze cu telefoanele, se vorbeşte prea tare. Nici alţii n-o duc foarte bine la capitolul acesta. La New York, cartierul general al jazz-ului mondial, s-au închis din cauza recesiunii foarte multe cluburi, unele legendare, cum ar fi Tonic. Nici Birdland-ul de la Viena, clubul lui Joe Zawinul, nu o duce prea bine; a fost transformat într-o discotecă, iar urmaşii celebrului pianist austriac se străduiesc să-i restabilească destinaţia în justiţie. Una peste alta, ca şi-n sport, nu avem condiţii, dar încă ne descurcăm. Ceva cluburi găsim, de festivaluri se ocupă Giura, Schmidt, Tiberian, Golea, public entuziast (deşi puţin cam dezinformat) avem, proiectele burduşesc sertarele.

În toată această listă de ingrediente lipseşte aproape cu desăvîrşire critica de jazz. În cele mai multe dintre cazuri, articolele aşa-numite „de specialitate“ sînt scrise fără un background informativ serios, singurele surse folosite în documentare fiind Google şi Wikipedia. Nu poţi face ierarhii şi aprecia la nivel critic un muzician sau un concert, recunoscînd în acelaşi timp că nu ştii nimic despre istoria genului. Poate că ar fi bine să profităm de binefacerile Internetului încercînd să aprofundăm traseele istorice ale genurilor muzicale, iar în rest să ascultăm multe, multe discuri.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.