Are ecologismul o latură religioasă?

– dezbatere între Remus CERNEA şi Cristian GHINEA –

Textul lui Stephen T. Asma din pagina alăturată este o mostră de eseu incisiv menit să provoace dezbatere. Nevrînd să-l dezamăgim pe autor, am experimentat pe marginea textului său o formulă editorială inedită la noi, un dialog epistolar cu Remus Cernea, într-un format de dezbatere prin scrisori pe care revista Prospect îl practică în Marea Britanie. Remus Cernea este atît ecologist (preşedinte executiv al Partidului Verde) cît şi un promotor în România al curentului umanist, sceptic faţă de manifestările religioase în public. Nu se putea găsi o combinaţie mai bună pentru a dezbate dacă există sau nu laturi religioase ale ecologismului. Îi mulţumesc că a acceptat să participe la acest tip de experiment. (C. G.)

Un abuz de interpretare

Dle Ghinea,

Articolul despre care vorbim se înscrie în seria de abuzuri de interpretare prin care trec marile opere filozofice utilizate ca o umbrelă de legitimare şi credibilizare. Stephen T. Asma preia o idee nietzscheeană scoasă din context şi, cuplînd-o cu generalizări pripite, formulează o critică stîngace la adresa ecologiei.

A spune că abordarea verde este un substitut pentru religie înseamnă a mistifica sensurile cuvintelor şi a amesteca planuri şi mobiluri complet diferite. Autorul ratează esenţa şi motivaţiile reale ale abordării verzi înghesuind-o într-o grilă de interpretare cu care aceasta cel mult accidental se intersectează.

Dacă sînt tăiate brutal pădurile, nu e nimic religios în a protesta. Dacă anumite industrii poluează, e perfect legitim să ceri schimbarea tehnologiilor respective. Dacă unii chinuie şi ucid animale care merită respectate şi protejate, este o dovadă de maturitate etică să le aperi. Cînd se distrug ecosisteme întregi, este raţional să intervii.

Dimpotrivă, ofensiva verde globală este o mişcare profund nietzscheeană, pusă în slujba vieţii, a vitalismului, nu a mortificării. Ea dovedeşte voinţă, curaj şi tenacitate. Spre exemplu, cei de la Greenpeace îşi riscă de multe ori viaţa pentru a stopa grave abuzuri asupra mediului; Steve Irwin şi-a pierdut viaţa în timpul exercitării profesiei de naturalist şi promotor al ştiinţei; cercetătoarea Diane Fossey a riscat totul pentru cercetarea şi protejarea gorilelor, fiind ucisă de braconieri. Destinul celor care realizează lucruri extraordinare pentru mediu, în ciuda dificultăţilor sau a riscurilor, este unul nietzscheean, nu unul religios.

Viziunea verde este un compozit din:

1) o abordare critică şi raţională corelată cu date ştiinţifice care arată impactul acţiunilor noastre asupra mediului;

2) schimbarea industriilor poluante cu tehnologii verzi, inclusiv de producere a energiei din surse regenerabile, care aduc prosperitate şi creează locuri de muncă;

3) sensibilitate faţă de frumuseţile naturii şi reactivitate faţă de distrugere şi cruzime;

4) prezervarea vieţii, a ecosistemelor şi a speciilor existente, inclusiv prin realizarea unor mecanisme eficiente de salvare a speciilor ameninţate cu dispariţia;

5) responsabilizarea oamenilor pentru a nu risipi resurse şi a recicla cît mai mult;

6) conştiinţa fragilităţii noastre şi a vieţii în general şi orientarea înspre cunoaşterea şi înţelegerea aprofundată a lumii în care trăim.

Aici nu este nimic religios, ci ştiinţă, responsabilitate, umanism, empatie, etică şi pragmatism. Această abordare este compatibilă deopotrivă cu viziunea unor persoane religioase sau nereligioase despre lume. Ea nu are preoţi, ritualuri, obiect al închinăciunii, dogmă, carte sfîntă, teologie, miracole ş.a.m.d. şi nu presupune interiorizarea vreunei vini sau a resentimentului.

Remus CERNEA

Mucenici ecologişti

Dle Cernea,

Interesantă abordarea dvs., dar îmi pare că îl confirmaţi fără să vreţi pe Stephen T. Asma. Excludeţi cu totul orice urmă de pasiune umană, de iraţionalitate, de… credinţă, din discursul ecologist. El se bazează exclusiv pe „ştiinţă, responsabilitate, umanism, empatie, etică şi pragmatism“ – spuneţi dvs. Nu ar fi extraordinar să fie aşa? În sensul ieşirii din ordinarul uman.

Într-o civilizaţie în care religiile răspund atît de universal şi atît de profund unor nevoi umane primare, ecologismul ar fi singura mişcare de masă complet dezbrăcată de iraţional, de credinţă, de… umanitate. A trage paralele între ecologism şi religie nu înseamnă a nega utilitatea ecologismului. Nici Asma nu o face şi nici eu nu am de gînd. Dimpotrivă, autorul nostru spune clar că ecologismul ridică probleme serioase şi are mize mari. Asta nu înseamnă că trebuie să excludem ecologismul din grila de interpretare, de destructurare cu care ne-am obişnuit să analizăm curentele de gîndire contemporane. Dacă facem asta cu creştinismul, cu ideologiile politice, cu gîndirea în general, de ce trebuie să fie ecologismul exceptat? De ce el, şi numai el, are din start prezumţia de raţionalitate, pragmatism, bună-credinţă (iată ce cuvînt am găsit)?

Ca un iubitor al naturii ce mă declar, sufăr cînd văd rîuri de munte urîţite de pet-uri. Puţine lucruri sînt mai reconfortante decît să treci prin Copşa Mică, altădată un oraş toxic, în care acum natura şi-a revenit. Acesta este pragmatism: omul protejează natura pentru că îi place să trăiască în natură. Însă cînd natura însăşi devine zeitate, cînd e mai importantă decît omul, ecologismul face pasul spre religie, spre pasiune, spre… credinţă. Filmul Avatar este o caricatură a acestei tendinţe, dar el creează opinie la un nivel copleşitor: Natura-mamă este Dumnezeu, în această peliculă. Deci, vă provoc să intraţi în detalii. Sîntem de acord că e şi nobil, şi util să protejezi pădurile şi să închizi fabricile poluante. Dar exludeţi a priori orice pattern religios în ecologism?

Pentru că mie îmi pare că tocmai aţi „comis“ unul. Spuneţi că există oameni care se sacrifică pentru cauze ecologice. Tot respectul pentru ei. Dar ce dovedeşte acest exemplu? Oamenii care se sacrifică sînt emoţionanţi, spectaculoşi, dar asta nu înseamnă că au automat dreptate. Nu este aceasta esenţa martiriului: credem în ceva pentru că acei oameni s-au sacrificat pentru acel ceva? Tocmai aţi adus nişte exemple de mucenici. Bine aţi venit în rîndurile umanităţii!

Cristian GHINEA

Martiriul nu a fost inventat de creştini

Dle Ghinea,

Legătura pe care o face autorul articolului între ecologie şi religie este inconsistentă şi nefondată, iar apelul la Nietzsche – unul forţat. Este genul de confuzie care se face cînd se susţine că, dacă dispare noţiunea de Dumnezeu, totul este permis, ca şi cum etica ar fi apanajul religiei. Dimpotrivă, există şi etici nereligioase şi etici religioase funcţionale. Sfera eticii este mult mai largă decît cea a eticii strict religioase. La fel, anumite comportamente sînt general umane şi au resorturi intime profunde, dar nu neapărat religioase. Martiriul nu a fost inventat de primii creştini. Socrate nu a recitat „Crezul“ înainte de a bea cucuta. Aşadar, nu toţi cei care se sacrifică pentru ceva anume sînt neapărat creştini sau religioşi.

Excesele apar, inevitabil, în orice fel de atitudine împărtăşită de un mare număr de oameni. Spre exemplu, m-a amuzat teribil o istorie cu un italian care a început o relaţie pasională cu o olandeză pentru a constata siderat că, în timpul unui fierbinte act sexual în baie, ea s-a oprit o clipă... pentru a închide apa ca să facă economie! Aşadar se întîmplă şi astfel de lucruri, uneori. Unii împing pînă spre ultimele consecinţe o anumită viziune pe care o împărtăşesc.

Trebuie însă făcută distincţia între anumite exagerări marginale şi fondul sau raţiunile de bază ale unei abordări. Susţinerea ecologiei presupune şi sensibilitate, şi empatie. Desigur, în multe situaţii ecologia este slujită şi cu pasiune şi credinţă. Dar aceste lucruri sînt fireşti. Faptul că ele se regăsesc şi în religie nu transformă orice pasiune sau orice credinţă într-una religioasă. Religia înseamnă cu totul altceva, fiind un fenomen complex şi substanţial diferit de ecologie. Corelaţiile făcute de autorul articolului între cele două se bazează pe confuzii între sensuri ale cuvintelor şi între planuri. De aceea, articolul lui Stephen T. Asma este unul foarte slab pentru că tinde să amestece totul într-o unică materie indistinctă.

Remus CERNEA

Natura – zeu sau utilitate?

Dle Cernea,

Aveţi dreptate că religia este ceva mai mult şi mai serios decît orice pasiune şi credinţă. Aveţi dreptate şi cînd spuneţi că „în multe situaţii, ecologia este slujită şi cu pasiune şi credinţă“. Cred că, de fapt, cam asta încercam şi eu să spun şi cam asta e ideea articolului lui Asma, deşi continuă să nu vă placă. Nu am spus că ecologia este doar credinţă şi pasiune, ci doar că ia şi forme de acest gen (putem să nu le mai spunem „religioase“, dacă vreţi să nu jignim religiile adevărate).

Dar îmi pare că aţi făcut un binevenit pas înapoi. În primul text spuneaţi: „Aici nu este nimic religios, ci ştiinţă, responsabilitate, umanism, empatie, etică şi pragmatism“. Dacă acum ajungem să adăugăm pasiunea şi credinţa, atunci subscriu şi cădem de acord. Ecologismul este o mişcare umană, cu bunele şi relele umanităţii, cu oameni raţionali, dar şi cu exagerări, cu valori în care crede necondiţionat şi discutabil din punctul de vedere al altor mişcări. Ce am contestat eu, pe urmele lui Asma, este o anumită aură (nu ştiu de ce găsesc doar metafore religioase) pe care ecologismul şi-o atribuie, o anumită aroganţă a singurei căi, a singurei alternative atît raţionale cît şi salvatoare.

Tocmai am citit un articol scris de Jürgen Trittin, lider al Partidului Verde german („Ecological materialism – How nature becomes political“). Omologul dvs. face un apel foarte inteligent, cred eu: politicile ecologiste ar trebui să se bazeze pe interesul oamenilor de a proteja natura pentru că le este utilă, nu pentru că natura este bună în sine sau ar avea o valoare anume intrinsecă dincolo de aprecierea umană. Mi se pare o distincţie atît utilă cît şi etică între ecologismul pragmatic, îndreptat spre oameni care se bucură de natură, şi ecologismul fanatic, care zeifică natura. Şi care capătă accente mistice. Întrucît e ultima mea intervenţie (eu fiind gazdă, e politicos să aveţi ultimul cuvînt), vă adresez această provocare: cînd apărăm natura în funcţie de valoarea sa pentru om şi cînd o apărăm pentru valoarea sa în sine, care nu poate fi decît supraomenească în această logică? Abia aştept să citesc răspunsul dvs.

Cristian GHINEA

E periculos să tratezi natura doar utilitarist

Dle Ghinea,

Între noi doi nu simt o distanţă mare. Cu cîteva reciproce precizări şi nuanţări suplimentare, pe care însă spaţiul limitat al acestui dialog nu îl permite, abordările noastre s-ar putea apropia. Argumentul utilitarist l-aş fi folosit şi eu într-un articol mai amplu, precum Jürgen Trittin. Cu menţiunea că, în opinia mea, o etică strict utilitaristă nu acoperă suficient problematica verde. Natura este bună şi în sine, nu doar din perspectivă utilitaristă. Să ne imaginăm, împingînd argumentul utilitarist pînă la ultimele consecinţe, că ultimul om, înainte să moară, ar decide să distrugă şi întreaga planetă. Fără vreun exemplar din Homo Sapiens care să o contemple, cui să-i mai fie „utilă“ natura? În plus, în logica strict utilitaristă, putem imagina uşor situaţii în care pare mai „util“ să privilegiem interesele imediate ale unor oameni care ar fi împlinite prin sacrificarea unei părţi din natură. Or, în opinia mea, a trata natura strict din perspectivă utilitaristă înseamnă a o expune în mod primejdios, şi pe noi înşine odată cu ea. Asta nu înseamnă, desigur, că pledez pentru deificarea naturii. Articolul lui Jürgen Trittin este unul serios şi care face distincţii şi reliefează nuanţe, punînd în acelaşi timp probleme reale.

O diferenţă de fond mă separă însă de dl Asma atunci cînd el vorbeşte despre ecologie ca despre „un substitut pentru religie“ şi cînd se ascunde în spatele lui Nietzsche ca să-şi mascheze inconsistenţa, exersînd, în mod aiuritor, sofistica: „trebuie să credem într-un mediu imaculat pentru că simţim nevoia să fim cruzi cu noi înşine, ca fiinţe inferioare, şi asta pentru că avem aceste instincte agresive care nu pot fi descătuşate. În loc de păcate religioase care ne afectează conştiinţa, avem acum transgresiuni de genul: apa de la robinet curge în exces, luminile din casă stau prea mult aprinse, nu reuşim să reciclăm şi utilizăm pungi de plastic, în locul celor de hîrtie“.

Ce văd la dl Asma seamănă mult, sub un anumit aspect, cu confruntarea dintre evoluţionism şi creaţionism. Evoluţionismul este ştiinţă şi se bazează pe fapte. Dar oamenii de ştiinţă îşi fac meseria cu pasiune şi adesea cu spirit de sacrificiu. Ei rîd, plîng, se bucură, suferă, sînt generoşi sau se enervează, uneori au intuiţii geniale, alteori greşesc. Unii sînt religioşi, alţii agnostici sau atei. Sînt oameni, cu toată măreţia şi limitele pe care le presupune acest lucru. Însă cînd fac ştiinţă încearcă să supună rezultatele cercetărilor lor unui anumit tip de criticism şi de rigoare specific. Erorile sau teoriile greşite au mici şanse să reziste mult timp în ştiinţa modernă. Aparatul critic al acesteia le înlătură, de regulă, într-un timp relativ scurt.

Creaţionismul însă nu este o ştiinţă, ci o viziune de inspiraţie religioasă privind originea speciilor şi a omului. Cei care susţin creaţionismul nu înţeleg felul în care funcţionează ştiinţa şi cred că aceasta se bazează pe simple opinii. Cum încercarea de a convinge că teoria creaţionistă este o teorie ştiinţifică a eşuat, susţinătorii creaţionismului au susţinut că şi evoluţionismul este o religie care, chipurile, l-ar avea pe Charles Darwin patriarh şi drept Biblie, Originea speciilor. Or, o astfel de abordare este mai mult decît tendenţioasă, trădînd confuzii majore cu privire la ce anume este ştiinţa şi cum funcţionează ea. Ceva asemănător face şi Stephen T. Asma asociind abordarea verde sau ecologistă cu religia.