Mai au ziarele vreun rost în ziua de astăzi?

Heribert PRANTL
Publicat în Dilema Veche nr. 309 din 14 - 20 ianuarie 2010
Mai au ziarele vreun rost în ziua de astăzi? jpeg



Da, ziarele sînt relevante – şi pot să dovedesc acest lucru. Mai relevante ca Hypo Real Estate, mai relevante ca Deutsche Bank sau Dresdner Bank. Sînt cu mult mai relevante decît Opel sau Arcandor. Süddeutsche Zeitung este relevant, Frankfurter Allgemeine este relevant; Der Spiegel, Die Zeit, Die Welt, Frankfurter Rundschau şi tageszeitung sînt toate relevante. La fel şi multe altele. Sistemul pentru care ele contează nu se numeşte economie de piaţă, nici sistem financiar sau capitalism, ci democraţie. Democraţia înseamnă persoanele unei comunităţi care-şi construiesc viitorul împreună. Şi toate mijloacele de comunicare în masă, sub toate formele – presă scrisă, televiziuni, radiouri sau media digitale – reprezintă una dintre cele mai puternice forţe creatoare ale sale. Dovada importanţei presei e veche de 177 de ani, începe în 1832 şi continuă pînă în prezent. Ea rezultă din întreaga istorie a democraţiei germane.

 Istoria aceasta începe în 1832 la Castelul Hambach, odată cu prima demonstraţie de masă din Germania. Liderul organizării sale a fost strămoşul nostru jurnalistic, Philipp Jakob Siebenpfeiffer, născut în 1789, anul Revoluţiei. Atunci cînd Guvernul a confiscat tiparniţele, Siebenpfeiffer l-a dat în judecată pe motiv că oprirea lor era un gest la fel de neconstituţional ca oprirea lucrului cuptoarelor de gătit. Aceasta este o exprimare minunată, deoarece conţine recunoaşterea faptului că libertatea presei este pîinea cea de toate zilele a democraţiei. Libertatea presei este pîinea zilnică a democraţiei: acesta este mesajul trimis de la castelul Hambach în 1832.

Hambach a fost atunci, în primele zile ale democraţiei germane, chiar pămîntul în care au fost sădiţi copacii libertăţii. Astăzi, aceşti copaci ai libertăţii au rădăcini adînci, au ajuns la maturitate şi sînt îngrijiţi de către Curtea Constituţională Federală de la Karlsruhe. Oraşul Karlsruhe este un fel de Hambach al zilelor noastre; iar Karlsruhe a confirmat relevanţa constituţională a presei în procese majore, de exemplu, în speţa Spiegel din 1965 (cînd Curtea Federală Constituţională din Germania a respins acuzaţiile de trădare aduse revistei Der Spiegel în 1962, în timpul aşa-zisei „Afaceri Spiegel“) sau în cea a revistei Cicero, în 2007 (an în care Curtea Constituţională a hotărît că percheziţia birourilor revistei Cicero, cerută în baza acuzaţiilor conform cărora revista ar fi complotat la dezvăluirea unor secrete de stat, a constituit o încălcare a libertăţii presei). „O presă liberă care nu este influenţată de uzul public al forţei şi care nu este supusă cenzurii reprezintă o componentă fundamentală a unui stat liber.“ Mai mult, „presa este un organism a cărui funcţie permanentă este aceea de a media raporturile dintre popor şi reprezentanţii săi aleşi în Parlament sau în Guvern, şi de a le monitoriza“. E posibil ca lucrul acesta să nu fie la fel de limpede exprimat, aşa cum s-a întîmplat la Castelul Hambach, dar el înseamnă acelaşi lucru: libertatea presei este pîinea cea de toate zilele a democraţiei.

 Este de la sine înţeles că radioul şi televiziunea publică, care reprezintă presa în accepţiunea sa juridică, furnizează la rîndul lor această pîine zilnică şi sînt bine răsplătite pentru asta. Recunoaşterea importanţei constituţionale a radioului şi a televiziunii publice stă în taxele plătite pentru licenţa de emisie. În comparaţie cu suma pe care ARD, ZDF, Deutschlandfunk şi toate celelalte laolaltă au primit-o ca taxe de licenţă, pachetul stimul economic pentru anul 2008-2009 a fost nesemnificativ, iar sumele furnizate de către stat pentru Hypo Real Estate Bank seamănă mai mult cu un împrumut pentru nevoi personale. Dar, în schimbul acestor bani, media publice nu ne oferă numai pîinea zilnică, ci şi tot felul de prăjituri şi produse de patiserie.

Ziare finanţate de către Stat?

Veţi crede probabil că expunerile mele privind importanţa presei scrise conduc la o pledoarie în favoarea finanţării sau sprijinirii presei de către stat. Departe de mine acest gînd. Nu doresc să văd nici o demonstraţie de bunăvoinţă în favoarea presei şi nici vreo asigurare naţională, vreun pachet de ajutor sau fonduri alocate pentru situaţii de urgenţă. Ultimul lucru de care au nevoie ziarele este o situaţie similară cu aceea a postului ZDF – în care partidele politice consideră că-l pot numi nu numai pe editorul-şef al postului public de ştiri, ci şi pe editorul Tageszeitung (se referă la disputa privind traficul excesiv de influenţă politică în raport cu numirea directorului executiv al ZDF, aflată în curs de desfăşurare; Tageszeitung este un cotidian independent, de stînga). Mai presus de toate, motivul pentru care nu doresc nici un împrumut de la stat, nici un pachet de ajutor şi nici fonduri pentru situaţii de urgenţă este acela că nu cred în existenţa unei situaţii atît de disperate a ziarelor, aşa cum este ea deplînsă la nivel mondial. Ci, mai degrabă observ un înalt grad de decadenţă jurnalistică, de melancolie amestecată cu o atitudine de delăsare, cu o plictiseală globală şi cu o presupusă neajutorare în faţa sponsorizării în scădere şi a Internetului, a stării actuale de fapt şi a trendurilor sale în aparenţă implacabile. Această presupusă stare de criză existenţială, morbiditatea ziarelor înseşi şi chiar şi a jurnalismului profesionist în general – toate acestea reprezintă o manifestare a unui fel de isterie care înfloreşte în jurnalism mai mult decît în orice alt domeniu. Acest jurnalism umflat în pene, acest cîrîit nervos care ne modelează jurnalismul politic, de la un timp, îşi cîrîie acum prevestirea propriului sfîrşit. Ne scriem în momentul de faţă propria noastră versiune a unui fin de siècle. Ne atacăm propriul produs, denigrîndu-l pînă ce toată lumea se va convinge – pînă şi persoane inteligente, precum Jürgen Habermas sau Dieter Grimm. Filosoful Jürgen Habermas şi fostul judecător al Curţii Constituţionale Federale, Dieter Grimm, responsabil cu libertatea presei, au pledat pentru finanţarea ziarelor de către stat. Ei au crezut şi cred în continuare în criza existenţială a presei scrise şi reacţia lor este o declaraţie de dragoste aproape disperată. Pe care noi, jurnaliştii, am respins-o într-o manieră destul de arogantă, adesea pentru că este mai uşor să respingi un astfel de argument, decît să te plîngi de lipsa de imaginaţie a propriilor editori şi manageri sau să demaşti aşteptările materiale nerealiste ale patronilor. Pretenţiile excesive în materie de profit ale proprietarilor ziarelor nu sînt expresia unei nevoi financiare, ci a îngustimii minţii şi în speţă a prostiei.

 La urma urmei, în Germania, ziarele nu se află pur şi simplu în pragul falimentului, ca şi cum ar înregistra de ani de zile pierderi. Doar că nu mai aduc un profit la fel de mare ca altădată. Lucrul acesta se întîmplă şi în cazul celor mai bune afaceri, inclusiv acelea la care nu avem un drept fundamental. Companiile editoriale se folosesc de această presupusă stare de urgenţă ca de un fel de autoapărare exagerată. Multe dintre aşa-numitele măsuri de reconstrucţie şi dintre valurile de redundanţe din trusturile media germane sînt presupuse mecanisme de autoapărare care au fost duse la extrem, ceea ce – şi aici e tragedia – pune în pericol însuşi fundamentul viitoarei prosperităţi a trusturilor de presă.

 Ziarele germane nu au nevoie de nici un ban de la stat. Dar au nevoie de jurnalişti şi de editori care să lucreze aşa cum trebuie. Au nevoie de jurnalişti integri care să fie curioşi, incomozi şi să aibă discernămînt şi spirit autocritic. Au nevoie de patroni care să pună preţ pe un astfel de jurnalism, care să vrea mai mult decît bani de la ziarele pe care le publică, care să fie mîndri că sînt patroni de ziare, şi a căror mîndrie să însemne mai mult în ochii lor decît un profit mărit cu unul, două procente.

Criza ziarelor din Statele Unite

 Jurnalismul din Germania s-a complăcut în a se lăsa aspirat în criza ziarelor americane. Ne purtăm de parcă ar fi un dat de neocolit faptul că „state of play“-ul din Statele Unite este similar cu starea lucrurilor din Germania. Vedem cum ziarele par a muri în America şi, în acelaşi timp, trecem cu vederea faptul că procentul adulţilor americani care deschid zilnic un ziar se ridică la un notabil 50%. Fie şi-aşa, criza din America tot există. Cu mult înaintea crizei financiare mondiale care şi-a atins apogeul în toamna lui 2008, 19 dintre cele mai mari 50 de ziare americane erau în faliment. Dacă există o ramură a economiei americane care în prezent o duce mult mai rău decît băncile, aceea este cea a cotidienelor. Stephan Russ-Moll – profesor de jurnalism la Lugano – explică ce au în comun trusturile media cu jonglerii financiari de pe Wall Street: „Nu cu mult timp în urmă, una dintre ramurile economiei care aducea un profit al investiţiilor mai mare (comparativ cu acela al băncilor şi ziarelor) era cea a cazinourilor“.

 Bănci, ziare, cazinouri. Asta ar trebui să ne dea un indiciu în privinţa lucrului care a dus la criza ziarelor americane: înainte de toate, lăcomia. Industria presei scrise din America a căzut victimă teoriei vehiculate pe Wall Street, care dictează că modul de maximizare a profitului este minimizarea cantităţii produsului.

 Ziarele din Statele Unite au ieşit pe piaţa bursieră şi, în schimbul eforturilor lor, au fost aduse în pragul falimentului. Valoarea lor a devenit dependentă nu de cititori, ci de acţionari. Din partea ziarelor se aşteaptă, oriunde şi dintotdeauna, să-şi crească valoarea pe piaţa bursieră. De aceea a avut loc o restructurare atît de nemiloasă, de aceea au fost desfiinţate reţelele de corespondenţi, au fost închise birouri şi anihilate redacţiile, iar costurile de tipărire au fost reduse în detrimentul conţinutului. Fondurile de investiţii au perceput dobînzi economice de bază din partea a din ce în ce mai multor ziare. Nu e nevoie să sublinieze nimeni faptul că managerii fondurilor nu sînt interesaţi de felul în care se produce un ziar; dar acest lucru a fost şi rămîne în continuare o cauză a situaţiei îngrozitoare din Statele Unite.Sînt multe de învăţat din criza ziarelor din America. În mod special, ceea ce trebuie făcut pentru a evita o astfel de criză.

Unele lucruri merită să fie exprimate limpede aici: poate că, mai presus de toate, apatia trebuie înlocuită cu pasiunea. Jurnalismul făcut cu pasiune nu ar accepta atît de repede manipularea presei de către Deutsche Bahn, aşa cum s-a întîmplat de curînd. (În 2009, s-a aflat următorul lucru: Compania Naţională a Căilor Ferate din Germania, care la vremea respectivă se confrunta cu greva mecanicilor de locomotivă care protestau împotriva planurilor sale de privatizare, a recurs la o campanie de promovare pentru a influenţa relatările apărute în presă.) În schimb, ar avea loc proteste. Poate că adevărul este că ne e ruşine, în primul rînd pentru că ne-am lăsat manipulaţi astfel, şi-n al doilea rînd pentru că aceste lucruri nu au fost date în vileag de către presă, ci de către organizaţia privată „Lobby Control“.

Bloguri = mai multă democraţie


 În ceea ce priveşte blogurile şi Internetul, nu înţeleg de ce noi, în calitate de jurnalişti de presă scrisă, ar trebui să ne temem de Huffington Post. Face şi el ceea ce face orice ziar german de calitate: jurnalism „bine făcut“. Ar trebui să încetăm să mai construim antiteze artificiale între ziare şi jurnalismul clasic, pe de o parte, şi bloguri cu jurnalismul lor „modern“, de cealaltă. Ar trebui să încetăm să mai privim blogurile cu invidie pecuniară. Ies mult mai puţini bani din blogging şi bloguri, decît din ziare. Ar trebui să punem capăt discuţiilor anoste despre cum jurnalismul clasic este pe punctul de a dispărea într-un „Triunghi al Bermudelor“. Jurnalismul clasic de bună factură nu diferă cu nimic de jurnalismul online bun. Liniile directoare merg dincolo de toate schemele sau grupurile: există jurnalism bun şi există jurnalism rău, oricare ar fi mijlocul de comunicare. E limpede ca bună ziua.

 Pe jurnalismul bun îl aşteaptă vremuri nu bune, ci măreţe. Jurnaliştii n-au avut niciodată o audienţă mai mare decît aceea de după revoluţia digitală. Jurnalismul nu a fost nicicînd mai accesibil în întreaga lume ca acum. Şi probabil că nu a existat vreodată o cerere atît de mare pentru un jurnalism care să lumineze şi să clasifice, pe care să te poţi baza şi de la care să aştepţi o îndrumare. Dar este adevărat că lărgirea cunoaşterii ce poate fi obţinută prin intermediul Internetului (pe care filosoful Martin Bauer o numeşte lărgirea „orizontală“ a cunoaşterii) se obţine plătind preţul renunţării la cunoaşterea aprofundată (adică, în terminologia lui Bauer, la verticalizarea ei). Pe scurt: cantitatea de informaţii creşte, dar fără ca ele să fie procesate. Acest lucru îi pune pe jurnalişti faţă în faţă cu o nouă sarcină: singurul remediu împotriva „balastului informaţional“ sînt reflecţia atentă şi cultura generală. Jurnalismul de presă scrisă trebuie deci să reacţioneze la revoluţia mediatică prin inventarea unor noi „formate“, jurnaliştii asumîndu-şi sarcina alegerii grîului de neghină. Noile formate sînt cele în care cantitatea uriaşă de informaţii de pe Internet este sortată şi evaluată.

 Jurnalistul diletant care prosperă în blogosferă nu este un motiv pentru bombănelile profesioniştilor. Jurnalismul acesta făcut de amatori permite posibilităţi de colaborare fructuoasă. Reprezintă un profit democratic. Bloggerii aceştia îmi amintesc de cetăţenii revoluţionari de la 1848-1849, iar revoluţia mijloacelor de comunicare din zilele noastre îmi aduce aminte de cea din urmă cu 150 de ani.

 Pentru că Revoluţia de la 1848-1849 a fost şi o revoluţie a mijloacelor de comunicare. Numărul cotidienelor din Germania s-a dublat efectiv, de la 940 în 1847, la 1700 după numai doi ani. La Paris, tirajul total al tuturor ziarelor a crescut masiv, de la 50.000 înainte de Revoluţie, la 400.000 în mai 1848, cînd 171 de ziare puteau fi numărate doar în capitala Franţei. Una dintre activităţile principale ale numărului incredibil de mare de organizaţii politice înfiinţate la vremea respectivă era aceea de a citi cu voce tare articole din ziare şi de a le comenta în public. Răspîndirea explozivă a presei, dimpreună cu noile mijloace de transport oferite de căile ferate au dus la o nouă sferă a experienţei, mult mai mare şi mai importantă. În Germania, ideea intelectuală a unei patrii germane aparţinînd tuturor a devenit astfel o realitate tangibilă. Bref: 1848, anul revoluţiilor, rămîne reperul pentru procesul de învăţare politică ce a inclus sute de mii de oameni cărora le-a dat posibilitatea de a lua parte la mersul politicii. O sută cincizeci de ani mai tîrziu, revoluţia digitală oferă din nou aceeaşi posibilitate, la o scară nemaiîntîlnită.

Priviţi problema din alt unghi de vedere: blogurile înseamnă „mai multă democraţie“, cu toţi factorii imprevizibili pe care îi atrag după sine. Inerentă blogurilor este ocazia unei noi revoluţii civile. Ar trebui oare jurnalismul profesionist să strîmbe din nas la asta, aşa cum au făcut conducătorii de viţă nobilă şi mai marii de obîrşie monarhică, în urmă cu 150 de ani?

Jurnalismul viitorului

 Cum va arăta jurnalismul în viitor? Oricine doreşte să vorbească despre viitor trebuie să cunoască trecutul. Am început articolul prin a-l menţiona pe antemergătorul nostru Philipp Jakob Siebenpfeiffer, deoarece cu el începe un lung şir de jurnalişti extraordinari. Siebenpfeiffer-ii Republicii de la Weimar se numeau Kurt Tucholsky şi Carl von Ossietzsky, în Republica Federală ei purtau numele lui Henri Nannen şi Rudolf Augstein, şi chiar şi pe cel de Axel Springer. În ciuda tuturor deosebirilor sau antagonismelor lor, erau cu toţii conştienţi de faptul că jurnalismul are o îndatorire care depăşeşte dorinţa de a face bani.

 Menţionez adesea aceste nume mari ale jurnalismului pentru că ele nu reprezintă numai trecutul jurnalismului, ci şi viitorul său. Este important ca tinerii noştri colegi de pe băncile şcolilor de jurnalism să înveţe nu numai cum funcţionează „jurnalismul genurilor mixte“, ci şi cum să scrie şi să producă ceva rapid şi eficient, dar şi să înţeleagă că există modele jurnalistice demne de urmat, modele mari; şi, în acelaşi timp, motivul pentru care sînt mari şi cum au devenit astfel. De ce? Nu numai pentru că ei erau nişte maeştri jurnalişti minunaţi şi editori inteligenţi şi abili, dar mai ales pentru că aveau o anumită atitudine.

 Atitudine: cuvîntul nu mai este la modă. Înseamnă să îţi aperi crezurile, să nu te pleci în faţa modelor de scurtă durată, a aşteptărilor nerealiste în materie de profit sau a bilanţurilor financiare. Sînt convins că, dacă partea jurnalistică a unui ziar sau a unui trust de presă este sănătoasă, atunci, pe termen lung, partea economică va fi la rîndul său sănătoasă. În zilele noastre, o atitudine jurnalistică adecvată include luarea în considerare, în cooperare cu alţii, a metodelor „creative“ de economisire. Cu alte cuvinte, totul trebuie să fie limpede în legătură cu lucrurile de care are nevoie presa pentru a-şi apăra libertatea în faţa mobilizărilor şi a reducerii bugetelor pe piaţa ştirilor şi pe pieţele media.

 Poate că ar trebui să vorbim mai puţin despre libertatea presei şi s-o exersăm mai mult. Asta este valabil şi pentru editori, şi pentru redactori. Numesc aici ambele categorii în mod intenţionat. Şi editorii, şi redactorii trebuie să dovedească prin munca lor – şi nu prin petiţiile ieftine adresate legiuitorilor – ceea ce este libertatea presei şi ceea ce înseamnă ea pentru ei. Mai rele decît percheziţiile birourilor revistei Cicero, decît strîngerea mormanelor de informaţii şi decît verificarea de către poliţie a materialelor publicate online, sînt cămăşile de forţă mentale pe care le îmbracă de bunăvoie jurnaliştii, şi măsurile de anihilare pe care le practică editorii în redacţii. Libertatea presei nu înseamnă libertatea de a vlăgui redacţiile. Nici libertatea de a le înlocui cu birouri part-time, ca şi cum ar fi vorba de un call center care trebuie păstrat operativ pentru o vreme. Libertatea presei nu este libertatea piraţilor corporatişti, ci aceea a jurnaliştilor şi editorilor responsabili. Aceşti jefuitori de bunuri devorează totul, pînă şi libertatea presei. Uneori, ei chiar se deghizează în filantropi mărinimoşi. Munca jurnaliştilor nu poate fi pur şi simplu dată pe mîna birourilor de PR, a agenţiilor de publicitate finanţate prin lobby sau a serviciilor scriitorilor freelance. Cu toate acestea, exact aşa se întîmplă. Ne confruntăm, pentru prima dată din 1945, cu pericolul stringent ca jurnalismul german să se trivializeze şi să fie redus la cel mai de jos şi mai comun numitor, din cauza presiunii crescînde de a face profit; şi pentru că jurnaliştii informaţi, capabili şi care nu sînt marionetele intereselor private sînt înlocuiţi în număr din ce în ce mai mare de către asistenţii de producţie multimedia şi de către incisivii buni la toate şi capabili de nimic. Profesia cunoscută astăzi sub numele de jurnalist va deveni astfel un jurnalist de umplutură multifuncţional, al ziarelor şi al site-urilor web. Aptitudinea aceasta de a umple nu este acelaşi lucru cu instituţia culturală democratică pentru apărarea căreia a fost instituit dreptul fundamental al libertăţii presei.

 Libertatea este garantată de către presă, şi anume de jurnalişti, editori şi trusturi media. Libertatea presei ar putea înceta să existe dacă acest privilegiu este prost înţeles ca libertate lipsită de responsabilitate – şi dacă trusturile media se pun în rînd cu toate celelalte concernuri producătoare de profit. Managerii se înşală dacă sînt convinşi că producerea unei publicaţii tipărite nu diferă de cea a unei bande adezive. Totuşi, există un temei pentru dreptul fundamental al presei de a fi liberă: precondiţia unei democraţii funcţionale. Dacă acest principiu de bază nu mai este respectat, dreptul acesta fundamental îşi pierde raţiunea de a fi. Şi în acest caz, ziarelor le va fi cu adevărat furat viitorul. Din ce în ce mai mulţi oameni îşi fac de lucru scriind necrologul ziarului: „Născut la Strasbourg, în Alsacia, în 1603. Decedat în 2020. Îi vom aduce un omagiu printr-o adecvată slujbă de pomenire“. Aceşti oratori funebri nu vorbesc nici despre fuziunea redacţiilor, nici despre redactorii care şi-au pierdut slujbele, nici despre outsourcing; ei se gîndesc mai degrabă la Internet. Încă din momentul în care jurnalistul american Philip Meyer a publicat, în 2004, cartea intitulată The Vanishing Newspaper (Ziarul, pe cale de dispariţie) discuţiile despre Internet ale comisiilor întrunite la conferinţele mediatice au aerul unor pregătiri pentru înmormîntarea ziarului.

 În primul rînd, astfel de gînduri sînt puţin cam premature, dat fiind faptul că profesorul Meyer a prevăzut că moartea cotidienelor nu va avea loc mai devreme de anul 2043. În al doilea rînd, profeţiile lui Meyer ar putea sfîrşi asemenea acelora ale colegului său, Francis Fukuyama, care a proclamat „Sfîrşitul Istoriei“ în anul 1992, după prăbuşirea fostului bloc sovietic şi a statelor comuniste. Şi iată că Istoria a refuzat să se supună.

Dar, această dorinţă de a grăbi moartea ziarelor, mortalitatea diagnosticată de Meyer, există cu adevărat. De curînd, David Montgomery a fost cel care în Germania a încercat să înlăture jurnalismul din Berliner Zeitung şi să-l transforme într-un fel de interfaţă a utilizatorilor, cu din ce în ce mai puţine lucruri care să coste bani (e.g. articole bune) şi din ce în ce mai multe lucruri care să aducă bani (e.g. publicitate şi prezentări de produse). După cum spuneam, acesta e un model care ne este deja cunoscut din Statele Unite, unde jurnaliştii devin redundanţi, numărul corespondenţilor este redus, redacţiile sînt divizate, şi articolele scrise în redacţie sînt înlocuite cu cele scrise la comandă şi cumpărate pe nimic. Redactorul-şef devine un director executiv, intelectul este înlocuit de găunoşenie, iar economiile sînt făcute pînă cînd cititorii abandonează ziarul. E, într-un fel, o variantă sucită a basmului lui Rumpelstiltskin: aurul se transformă în paie, din cauza lăcomiei şi nebuniei. În cazul Berliner Zeitung, putem spera că ziarul începe să se redreseze. Dar, îmi fac griji la gîndul că, deşi Montgomery s-a dus, exemplul său a devenit norma acceptată (în 2005, Mecom, compania de investiţii în domeniul media, deţinută de David Montgomery, a cumpărat, stîrnind o controversă, trustul Berliner Verlag, de care ţine şi Berliner Zeitung şi l-a revîndut în 2008, după intrarea în faliment).

 Doar reflecţia şi cultura generală ne pot ajuta să combatem „balastul informaţional“

 Nu aşa ar arăta viitorul plin de succes al ziarelor. Cotidianul trebuie să se schimbe, şi se va schimba – cu mult mai mult decît a fost el schimbat de concurenţa radioului şi a televiziunii. Conţinutul ziarelor va fi diferit de acela cu care ne-am obişnuit, dar, fără îndoială, va rămîne jurnalism de presă scrisă. Articolele vor trebui să fie ştiri în sensul original al cuvîntului – articole care să ofere o orientare. De asemenea, vor trebui să existe texte de presă şi formate care să sorteze, să ordoneze şi să evalueze cantitatea de informaţii de pe Internet. Acest lucru va fi obţinut cu un preţ. Dar cred că mulţi dintre cititorii de ziare vor fi de acord să contribuie la el, şi că vor exista cititori care vor fi atraşi către ziare, chiar din acest motiv.

 După cum am afirmat mai sus, doar reflecţia şi cultura generală ne pot ajuta să combatem balastul informaţional. Asta trebuie să aducă ziarele. Dar acest lucru nu poate fi obţinut cu genul de jurnalism care se prosteşte din ce în ce mai mult. Jurnalismul ieftin este menit să ajungă la coşul de gunoi, nu să fie citit. Dacă un ziar se axează pe publicitate, nu mai este un ziar, ci devine o fiţuică distribuită gratuit şi care nu are nici măcar atîtea reclame cît să continue să se finanţeze. Dacă vrem ca jurnalismul să nu devină o caricatură ieftină a lui însuşi, ceea ce trebuie împiedicat de la a mai continua astfel este felul în care ziarele îşi cedează Internetului cele mai importante articole, pe gratis. Aceasta este, la propriu, o formă de autotrădare. Va trebui să aibă loc o schimbare rapidă, către un sistem foarte simplu, deschis şi viabil, al unei plăţi mici pe articol. Acesta ar funcţiona ca un aperitiv gratuit, în timp ce felul principal ar costa o nimica toată. Faceţi click şi cumpăraţi: nu moare nimeni din asta, dar ziarele pot deveni mai puternice. Acestea fiind spuse, nu am nici o obiecţie la adresa fundaţiilor sponsori, care înregistrează în momentul de faţă un progres binevenit, oferind ziarelor o mînă de-ajutor: sigur că acestora le-ar prinde bine să fie patronate. Sponsorizarea unui fond al ziarului înseamnă cu adevărat sponsorizarea bunăstării publice. Modelul de sponsorizare FAZ (de zeci de ani, independenţa financiară şi editorială a ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung a fost sprijinită de către Fundaţia FAZIT) ar trebui să convingă lumea să-l imite şi să-l depăşească. La urma urmei, Germania nu duce lipsă de multimilionari inteligenţi şi capabili.

 Internetul, Internetul! Mulţi ziarişti vorbesc despre el ca şi cum ar fi o nouă invazie a hunilor. Hunii au venit din pustiu acum 1500 de ani şi au făcut praf totul (şi-apoi au dispărut din nou, 100 de ani mai tîrziu). Internetul nu face praf nimic. Şi chiar aceasta este lecţia oricărei revoluţii a tuturor felurilor de comunicare ce au existat de-a lungul istoriei: nici un mediu nou nu a dus vreodată la dispariţia celor vechi. Ele au învăţat să coexiste. Internetul nu înlocuieşte editorii buni şi nici nu-i face pe jurnaliştii buni irelevanţi. Din contră: îi face şi mai importanţi ca înainte.

 Mai mult, situaţia actuală a autorilor care împrumută autoritate va continua mai mult ca oricînd, iar dacă nu se vor depune eforturi, calitatea nu va fi obţinută. Acest motto ar putea fi afişat în Şcoala de Jurnalism de la Hamburg, dar el nu se aplică doar studenţilor la jurnalism. Fără efort, nu există calitate: expresia aceasta le cere jurnaliştilor din toate media, incluzînd pînă şi Internetul, să dea maximum de efort pentru ca să obţină rezultatele cele mai bune. Şi astfel, jurnalismul va avea un viitor splendid pus deoparte.

 Haideţi să ne întoarcem la imaginea pe care o are jurnalismul în zorii unei noi ere – la cerul gri care reprezintă începutul tranziţiei de la noapte la zi. Dacă putem localiza jurnalismul în acest moment de tranziţie, atunci putem fi foarte fericiţi. Cînd noaptea se va sfîrşi, vom avea şansa de a face din zi ceva palpitant.

Heribert Prantl este editor politic la ziarul Süddeutsche Zeitung.Articolul are la bază un discurs rostit la reuniunea anuală din 2009 a netzwerk recherche e.V., a apărut în Blätter für deutsche und internationale Politik şi a fost obţinut prin Eurozine (www.eurozine.com).
© Blätter für deutsche und internationale Politik
traducere de Nadine VLĂDESCU
 

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Singura specie care...
Ca în faimoasa metaforă a lui Walter Benjamin, în care angelus novus, împins de forțele progresului, zboară înainte cu spatele, privind înapoi...
p 10 YouYube jpg
p 12 WC jpg
În căutarea omului grec
Cine este „omul grec”, acela aflat la originea civilizaţiei europene?
p 13 WC jpg
Omul medieval în ipostaza îndrăgostitului
Putem privi și noi prin lentilele omului medieval? Cred că nu. Dar privirea noastră poate fi îmbogățită de acest om, născut la întîlnirea dintre realitate și ficțiune.
p 14 Hans Holbein, Ambasadorii WC jpg
Savantul umanist al Renașterii
Departe de a fi o ruptură cu tradiția și cultura Renașterii, putem vedea cum revoluția științifică se hrănește din ele.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.

Adevarul.ro

image
Ger de crapă pietrele în România: temperaturile de coșmar care se anunță. Cât ține episodul de vreme rea
Vremea rea pune stăpânire pe aproape toate regiunile. Va continua să ningă la munte, iar temperaturile vor scădea accentuat. Gerul ne va chinui toată săptămâna viitoare.
image
Închisoare pe viață pentru un român care a ucis o femeie pentru a-i lua averea. Cum s-a filmat în casa victimei
Mohammed El-Abboud, cetățean român în vârstă de 28 de ani, și Kusai Al-Jundi, cetățean sirian, în vârstă de 25 de ani, au păcălit-o pe Louise Kam, să semneze documente de împuternicire care, credeau ei, le-ar fi permis să controleze averea de milioane de euro a acesteia.
image
„Mirciulică“, filmul cu Mircea Bravo, locul 1 pe Netflix. Cât profit a făcut în cinema. „A trebuit să folosim înjurături“ VIDEO
La doar o zi de la lansarea pe platforma de streaming, comedia este deja preferata telespectatorilor din România.

HIstoria.ro

image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.
image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești / VIDEO
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești