Omul şi haina lui

- o poveste fără sfîrşit -

M-am născut şi am trăit jumătate din anii pe care îi am acum într-o perioadă cînd hainele erau mult mai mult decît ar fi trebuit să fie: erau bucăţica noastră de rai, erau micul nostru Occident la purtător, care, cînd ne erau epidermic de aproape (adică, mai tot timpul, pentru că purtam acele mărci pînă la rarefiere), parcă ne… dădeau aripi – vorba reclamei. Blugii, în primul rînd, dar şi adidaşii (chiar şi cei bulgăreşti, al căror nume îmi scapă acum) erau, nici mai mult, nici mai puţin decît un statement; da, trăiam cum trăiam, chinuiţi şi umiliţi, dar, măcar pentru cîteva ore pe zi, puteam zice că practicăm mica noastră disidenţă soft, made by… denim.

Asta ar fi explicaţia cu oarecare încărcătură de demnitate, deloc falsă, de altfel. Ar mai fi şi o alta, mult mai umană, fundamental de umană: tuturor ne plac hainele şi toţi avem propriile accese de invidie, de curiozitate, de dorinţă, privind ceva ce ne place cum arată pe altcineva, mai ales cînd, pentru moment, acea îmbrăcăminte nu poate fi (şi) a noastră. De fapt, e vorba de plăcere, pur şi simplu, de micul (?) nostru Narcis, care ne şopteşte neîncetat că e de ajuns o rochie, un pantalon, un costum la modă, eventual, pentru a fi mai mult decît sîntem. Cred că, finalmente, acesta este sensul expresiei care face subiectul acestei „Dileme“, vechi, cum altfel.

Noua regulă: nu mai există nici o regulă

Întrebarea ar fi dacă şi reuşim să fim altc(in)eva, dacă merită efortul, fie şi pentru cîteva momente de glorie… Am să răspund doar pentru mine, iar pentru aceasta mă voi întoarce în anii ’70 şi-un pic şi la zilele de 14 şi 29 ale fiecărei luni, cam cele mai frumoase ale copilăriei, pentru că ştiam că, îmbrăcat frumos, cu hainele de ocazie (pantaloni de stofă, scurţi sau lungi, pantofii negri, bine lustruiţi şi, neapărat, cămaşa albă, călcată impecabil), mergeam cu mamaie, şi ea la fel de special îmbrăcată, să-l aşteptăm pe tataie la poarta fabricii Electro-Aparataj, de unde luam autobuzul 74, parcă, staţia finală fiind o masă la grădina restaurantului Cina. Era, cum spuneam, momentul meu de glorie, eram egal cu cei mari, stăteam la aceeaşi masă cu ei, comandam ospătarului, ciocneam paharul cu un deget de bere (atunci îmi plăcea) cu bunicii mei şi mă uitam la celelalte mese, curios să văd ce mănîncă ceilalţi oameni.

 Recunosc, nu prea-mi amintesc ce vedeam în farfuriile celorlaţi, dar simţeam miros de mici şi de friptură la grătar, adică felurile pe care le comandau şi ai mei; în plus, bunicul meu mînca, obligatoriu, şi o ciorbă de burtă, al cărei aspect mă lăsa cam indiferent. Acum, nu. Revenind la întrebare, răspunsul meu este că meritau tot efortul din lume acele două zile din lună şi, chiar dacă nu mă bucuram foarte mult să port haine noi şi atît de curate (în fond, era vorba de faptul că trebuia să mă comport neobişnuit, să fiu tot timpul atent, încordat şi, astfel, nenatural vîrstei), plăcerea care mă cuprindea în orele acelea şi, mai ales, în zilele următoare era fără egal, priceless, cu vorbele de azi.

Bun, iată-ne în 2010, fără restricţii şi cenzuri ideologice, „decît“ cu propriile limite, financiare şi de (bun) gust. Şi pentru că în ultimii doi ani am privit (şi am gustat), mai mult critic, filmele şi cîrciumile, am să încerc să fac un survol al preferinţelor vestimentare ale românilor în faţa ecranului şi a meselor. First of all, noua regulă este că nu mai există (aproape) nici o regulă. Costumul, rochia, pantoful, obligatoriu asortate, nu mai sînt obligatorii. Vreau să spun că nu ne mai îmbrăcăm elegant doar pentru o simplă cină în oraş. Dacă muncim într-un office, atunci sîntem salvaţi de rigorile locului de muncă, iar restaurantele şi bistro-urile aşezate, strategic, lîngă aceste building-uri, sînt populate de white collar la ora prînzului. Nu prea e timp de privit culorile, de mirosit aromele şi de savurat asamblarea ingredientelor, de admirat priceperea bucătarului şi promptitudinea deferentă a ospătarului, iar de o şuetă cu cei de la masă, forget it!. Temele (neapărat la zi) sînt deadline-urile şi balanţele de plăţi, nu mai e loc de bucuria mîncării alături de prieteni (care prieteni? sînt mai utili partenerii de afaceri…), altfel spus, a cam dispărut bucuria comeseniei – cum bine spunea Nicolae Steinhardt. Iar cînd nu mai avem grija serviciului şi ieşim în oraş cu amicii, lejeritatea e cuvîntul decisiv. Hainele trebuie să fie comode, casual, dar n-ar fi bine să fie atît de casual încît să nu fim deloc remarcaţi. Asta îmi aminteşte de o vorbă a lui Alex Leo Şerban (ola, Leo!), care spunea că îi place să se îmbrace „casual with a difference“; pare simplu, dar nu toată lumea e alş. En fin, ideea e simplă, rezultatul e mai dezordonat, să zicem: cumpărăm şi îmbrăcăm hainele care ne plac, uitînd sau ignorînd anumite reguli despre care n-am să vorbesc, pentru că sînt foarte accesibile, e suficient să citiţi un cod al manierelor elegante. Am să spun totuşi că e insuficient să avem haine bune, frumoase, asortate, dacă nu ştim să le purtăm, dacă nu ştim cum să stăm în ele. Priviţi cîţi bărbaţi care au costume costisitoare merg cu haina descheiată, sau, au contraire, nu o descheie cînd se aşază. Nu e nimic complicat, cred că e doar (?) nepăsare. Dommage! La polul eleganţei l-aş aminti pe Sir Anthony Hopkins, în două momente: la o decernare de premii a apărut pe scenă îmbrăcat în smocking, dar felul cum călca, cu paşii potriviţi şi mers calm, cum ţinea doar capul puţin aplecat în faţă, umerii nemişcaţi şi traşi către spate, toate acestea erau atributele unui real gentleman. A doua apariţie este din The Remains of the Day, unde era majordomul prin definiţie: loial, discret, cinstit şi perfect îmbrăcat. Aş spune că e o bună ilustrare a temei, cu o mică şi maliţioasă adăugire: haina îl face pe om, dacă are pe cine…

Nu diferit stau… hainele pe doamne, cînd ies în oraş. Vorbind de restaurante, situaţia e aceeaşi: office-ul dictează, iar dictatura lui este ternă şi sufocantă pentru feminitate. Am impresia, din păcate deseori, că rochia a devenit, din nu ştiu ce motiv, nocivă. E la fel de adevărat că nici moda nu e foarte prietenoasă cu această îmbrăcăminte, dar, totuşi, domnelor, acordaţi-i o şansă. Şi nouă, celor care ne-am săturat de nemuritorii jeans, indiferent de cît de bine sînt lucraţi şi de cît de bine „pică“ pe dumneavoastră. Şi nu, nu e adevărat că în club trebuie să fiţi stridente. Dar nu e totul gri şi neplăcut, mai există şi locuri unde rochiile sînt preţuite; anul trecut am fost la prima ediţie a TimiShort, un festival de scurtmetraj la Timişoara, iar una dintre seri am petrecut-o într-un club destul de fiţos, care avea doar o mică zonă alocată festivalului. În restul spaţiului, era o zi obişnuită de week-end. Surpriză: nu am văzut nici o frumuseţe locală îmbrăcată cu altceva decît cu rochie. Era, pentru mine, cel puţin, ireal. Vorba românului, deci se poate! Oricum, cea mai mare încîntare (şi vestimentară) este Cannes-ul, unde, începînd cu 6 pm, toată lumea este îmbrăcată impecabil, iar după 10 pm, cînd încep soirre-urile nimeni nu mai iese decît în smocking şi rochie de seară. Chiar şi adolescenţii. Voilà!

Cît despre mine, îmi plac costumele şi încerc să le port de fiecare dată cînd am ocazia, ba chiar şi cînd nu ar fi (aparent) cazul; de exemplu, la aniversarea unui club, unde toată lumea era mulată, indiferent de forme… „Difference“-ul meu, vorba lui Leo, ar fi că, de cele mai multe ori, nu port cravată, iar cămaşa o închid pînă la ultimul nasture, fie iarnă, fie vară. Da, aveţi dreptate, cam ca iranienii. Cu toate astea, pentru mine cei mai frumoşi ani au fost anii ’80, aşa chinuitori cum au fost pentru noi, cei din partea asta a Europei. Dar am avut noroc să am o mătuşă şi un unchi care aveau video şi prin urmare culorile ţipătoare, coafurile smucite, muzica pop şi figurile emblematice ale perioadei îmi erau foarte apropiate şi foarte dragi. Părea(m) că nu-mi pasă de „Imperiul răului“ care mă înconjura, iar singura asemănare cu moda de dincolo pe care mi-o permiteam era frizura american soldier.

Cam atît despre ce cred eu despre haine şi despre cum pot face acestea din om altfel de om. Preferabil ar fi ca rezultatul să fie un om mai bine îmbrăcat. Nu e nimic aşa de complicat, totul ţine de buna dozare a ingredintelor, la fel ca într-o mîncare reuşită. Dacă şi reuşiţi ca, după ce mergeţi, în toiul verii, în costum fără să transpiraţi, atunci gîndiţi-vă la domnul Alexandru Paleologu şi veţi avea o definiţie a eleganţei autohtone.

Florin Barbu este critic de film şi editor la revista TimeOut Bucureşti.