Acasă... „in dürftiger Zeit”

În ce mă priveşte, lucrurile sînt dezarmant de simple. Nu am de ce să mă ascund după deget. Am fost educat naţionalist: înainte de-a fi tu însuţi, eşti român, ai datoria să fii un element de nădejde al patriei, să devii cît mai bun ca să poţi dărui cît mai mult, să devii o fiinţă morală, să lucrezi în cultul slujirii, să înveţi cît mai bine, ca să poţi da exemplu celorlalţi. Aşa-mi zicea maică-mea!

La 18-20 de ani îmi frăgezeam făptura cu Ioan Alexandru, Dorin Liviu Zaharia şi Daniel Turcea, cu Demonii lui Dostoievski, Eminescu, Blaga, V. Voiculescu, Eliade, Heidegger şi Hölderlin, cu Maramureşul icoanelor pe sticlă, cimitirul vesel de la Săpînţa, Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile, cu Învăţăturile lui Neagoe, sofianicul blagian, predicile şi Melcul divin al lui Antim, cu Biblia lui Galaction şi Cantemirul lui Cândea, cu ornitologia mitologică, legendele eponime, Getica şi Memorialele lui Pârvan, cu Ion Gheorghe, Marcela Saftiuc şi Mircea Florian la cenaclul Luceafărul...

Aveau să le urmeze Cioran, Maurice Barrès, Motru, Jünger, Simion Mehedinţi, Mircea Vulcănescu, Ţuţea, Spengler, Joseph de Maîstre şi ce mai vreţi dumneavoastră, pe aceeaşi linie care-l face pe Bruce Springsteen să exclame frenetic „Born in USA I was...“. Adăugaţi fascinaţia pentru romantismul timpuriu, de la Jena, pentru aburii metafizici din Novalis, Arnim, Tieck, fraţii Schlegel, dar şi fascinaţia pentru Craii lui Matheiu, ori uluiala produsă de Dacia preistorică a lui N. Densuşianu...

Pe scurt: boierie reacţionară, conservatism autohtonizant, reverie paseistă, mistică păşunistă, ortodoxie şi isichasm diletant.

De unde naiba, Doamne iartă-mă, îngăduinţă faţă de modernism, internaţionalism, egalitarism, sincronie occidentalizantă?

În linii mari, aşa am şi rămas. Sigur, timpul mai pune un bemol, o surdină, nişte cearcăne de scepticism, adică devine cu moderaţia. În anii ’80, cînd am avut ocazia unei burse în State, am fost abraş interogat de Securimea sa cum că voi rămîne Acolo. Ţi-ai găsit! Tocmai eu – pentru care o după-amiază petrecută pe aleile din Bellu, pe povîrnişul Stînii Regale de sub stînca lui Franz Joseph, ori printre fagii şi mestecenii din Stroieştii de Vîlcea fac infinit mai mult decît tot Apusul laolaltă – tocmai eu să-mi retez de bunăvoie întoarcerea în România!?! Jamais de ma vie, ca să zic aşa. N-are-a face că tot n-am plecat, important este că ador necondiţionat rădăcinile, lumea de Acasă, fiind suav indiferent la răsfirarea aripilor, la tot ce va să zică ailleurs.

În materie de studii în străinătate, cu „complexul Dinicu Golescu“, ambiţia boierimii înţelept reformiste de-a planta civilizaţia apuseană întru netrebnicia „neantului valah“ şi sfînta deviză postcomunistă „East or West, home is best!“ – eu am trăit mereu în cultul paşoptismului. Al veacului naţiunilor. Şi al junimismului. Să te duci în lumea civilizată, să te împlineşti individual, dar să te întorci altruist cu sacul acasă şi să-i luminezi pe ai tăi.

Aşa stînd lucrurile, înţelegeţi ce tristeţi amarnice trăiesc de aproape douăzeci de ani, de cînd trei sferturi din excelenta clasă de franceză a fiică-mii s-au spulberat în Vest, de cînd finii mi-au plecat în SUA (unde s-au desăvîrşit profesional şi domestic, după ce aici au fost sabotaţi sistematic de furibundul, păgubosul sistem gerontocratic al contraselecţiei ceauşiste), după ce producătoarea de la PRO TV, cea mai dragă (mi-)a ajuns bine-merci, pour toujours, în Canada, ca şi alţi prieteni, colegi de gazetă, fie congeneri, fie cu 20-30 de ani mai tineri.

În prima instanţă i-am condamnat pe fiecare. Nu glumesc. Aşa cum înainte de 1989 mi se părea o trădare, un act imoral să fugi din ţară, să-ţi extirpi singur rădăcinile, în loc să continui lupta de gherilă cu Leviathanul, tot aşa decolarea cu scop definitiv de după 1990, spre a te împlini numaidecît, rece, egoist, mercantil, fără suflet, dincolo, printre străini, în loc să lupţi cu mocirla de acasă – îmi apărea ca decizia unui pragmatism deplorabil. Mai ales că, fără excepţie, primele seturi de fotografii trimise acasă de peste mări şi ţări erau făcute – dizgraţios, jalnic – în bucătărie, printre mormanele de cărnuri apetisante şi sticlele îndelung rîvnite. În plus, cînd am ajuns în scurte incursiuni şi eu pe-acolo, în locul triumfului fotografiat am dat invariabil peste depresii, frustrări, compromisuri, nesiguranţă şi nevroze, peste o libertate trăită anxios, apoplectic, pauper, cu spectrul ratării şi în acelaşi blestemat amestec al dorului de casă cu încăpăţînatul refuz al întoarcerii, de teama de-a nu fi calificat drept loser.

După o vreme – văzînd perpetuarea nimicniciei de acasă şi, orice s-ar zice, reuşitele multora dintre cei plecaţi – mi-am relativizat singur perspectiva: la urma urmei, e dreptul sfînt al fiecăruia să-şi caute oriunde, oricînd şi oricum liniştea, confortul, împlinirea profesională şi, de ce nu, chiar fericirea. N-am mai condamnat. Mi-am cenzurat lamentaţiile şi cioranismul lui „n-a fost să fie“, ba încă am început să mă bucur tot mai tare şi tot mai sincer de semnele salvării fiecărui desţărat. De bună seamă că la schimbarea cu pricina va fi contribuit esenţial şi fenomenul „căpşunarilor“, masivul lor „aport valutar“, faptul că am tot văzut familii salvate (chit că şi căsnicii destrămate), sate umplute cu maşini de lux şi trepte de marmură la fîntîna seculară, pensionari bine chivernisiţi aici prin sumele nepoţilor stabiliţi dincolo.

Ei bine, uite că, după toate astea, după lina resemnare, altceva a trebuit să mă scoată din minţi. Refuzul obstinat al mîrlăniei naţionale de a-şi recupera valorile lustruite în maşinăria occidentală!

Tocmai cînd ne bucuram că tineretul plecat a ajuns la gînduri mai bune faţă de lumea de acasă, tocmai cînd se înmulţeau planurile de asocieri, capitaluri conjugate, oraşe înfrăţite, reveniri spectaculoase, investiţii comune, joint ventures şi altele asemenea, tocmai acum se împieptoşează străvechea ură a rozătorului pe zburătoare. „Cine-a plecat – să facă bine să rămînă acolo! Să ne lase-n sărăcia noastră, să nu ne mai dea lecţii că n-avem nevoie de ei!“ Aşa cum în strivitoarele coate, transpiraţii, duhori şi tropăiri pe bătături din tramvaiele ceauşismului auzeai invariabilul „dacă nu-ţi place să te-mpingi, ia-ţi, taică, maşină mică“, la fel acum se şuieră şerpeşte nu doar vechiul slogan „cui nu-i convine aici – să se care“, ci şi: „lasă-i să rămînă unde s-au dus, să nu vină acuma la masa-ntinsă (sic), că n-avem loc de ei“.

Doctori de renume, care ar dori să revină în ţară cu tot cu afacerea reuşită acolo, dar cărora li se refuză cu otrăvită obstinaţie reintrarea în sistem fără vărsarea unor milioane de euro la cupola ocultă a Reţelei. Tineri preoţi care au vrut să înveţe neogreaca, s-au dus la Athos şi la alte surse asemănătoare, dar care sînt stopaţi acum în reîntoarcerea la eparhie cu un: „nu avem nevoie de oameni învăţaţi. Dacă aţi ales să plecaţi, rămîneţi acolo!“. Bursieri trimişi la specializare chiar de statul român, la şcoli de administraţie publică, însă net refuzaţi la întoarcere şi lăsaţi senin în şomaj cu un: „la ce-aţi mai venit?!? Unde să vă plantăm noi acuma?“. Arhitecţi, informaticieni, veterinari, profesori... mă rog, numai discreţia, bunul lor simţ, dar şi spaimele lor mă obligă să le tac poveştile de vreo cîţiva ani, deşi, ca gazetar, mă ard buzele să dau în vileag exemple negre din mentalitatea asta monstruoasă în trei timpi: de-a ne sabota sistematic valorile cînd sînt acasă, a le bîrfi dispreţuitor (ori a le minimaliza realizările) cînd pleacă şi de-a le închide uşa-n nas cînd se încumetă-n utopia de a-şi repatria experienţa, învăţătura şi cîştigul. Curat mentalitate sinucigaşă!

Astfel încît că-mi vine să spun, la rîndu-mi, că – dacă aş avea douăzeci de ani – aş pleca şi eu unde-aş vedea cu ochii!

Vorba bunică-mii: „vezi cum te-ntoarce viaţa?“.

Dan C. Mihăilescu este publicist şi critic literar.