Copiii de la țară

Despre condiţiile în care se desfăşoară învăţămîntul în mediul rural, despre diferenţele care au existat şi există între acesta şi cel din mediul urban, auzisem multe, dar am avut ocazia să le descopăr pe viu, o dată cu stabilirea mea într-un sat.

Integrarea unui individ într-o nouă comunitate înseamnă comunicare, socializare, implicare activă în viaţa socială... aşa, în timp, am aflat, printre multe alte lucruri, care mi se păreau ciudate, că în învăţămîntul local se aplică cu succes principiul segregării, adică există o şcoală pentru copiii românilor, alta pentru copiii maghiarilor şi a treia pentru copiii ţiganilor – de ce aşa? Încă nu am aflat... aşa e aici şi cred că va mai fi, deoarece părinţii copiilor nici nu se gîndesc la o singură şcoală unde să înveţe toţi copiii. La ce duce această separare? În primul rînd la ură, care se manifestă sub diverse forme, fiind cultivată cu grijă şi în mediul familial. Cu uimire am aflat că majoritatea cadrelor didactice fac naveta, deci implicarea lor în programele extraşcolare e redusă, iar în vacanţă pe porţile şcolilor sînt lacăte mari, în timp ce în spatele porţilor zac calculatoarele nefolosite...

Un alt mic amănunt: aici în sat – aflat la 12 km de oraş – în urmă cu şapte ani, erau doar 24 de telefoane fixe, iar mobilele nu aveau acoperire. Chiar dacă în 2004 s-au instalat peste 60 de telefoane, asta nu a însemnat că cei mai cu stare au făcut un sacrificiu pentru copiii lor, cumpărîndu-le calculatoare. „Nu au nevoie, au pămînt, au de lucru, nu le trebuie“ – e drept că unii şi-au schimbat modul de gîndire şi numărul copiilor care au calculatoare acasă a crescut, dar am vorbit de cei cu stare. Vreţi să aflaţi cîţi copii de ţigan au calculatoare acasă? Mai bine nu... Deci, pornind de la informaţie şi comunicare, diferenţele sînt flagrante...

În sat nu există o bibliotecă publică şi la citit cărţi, degeaba sînt îndemnaţi; am împrumutat şi eu unui copil Poveştile scrise de Fraţii Grimm – mi-a adus înapoi jumătate din carte... cu restul făcuse focul.

Vara, de mici, copiii sînt puşi la treabă în gospodării. Pe măsură ce cresc, responsabilităţile se măresc; în general fetele au mai multă treabă, fraţii sau surorile mai mici sînt în grija lor, grijă care-nseamnă să nu-i piardă şi să nu-i bată alţii. Atît învaţă cei mici de la cei mari în timpul vacanţelor şi nimeni altcineva nu se ocupă de ei... şi cresc aşa pînă ajung să meargă la şcoală.

La grădiniţă, aceşti copii care sînt lăsaţi în grija altor copii, cu toate eforturile educatoarelor, nu reuşesc să acumuleze ceea ce trebuia să ştie de acasă. Excepţiile sînt rare, pentru că puţini părinţi au timp să se ocupe de propriii copii, au lucruri mai importante de făcut, inclusiv să meargă la birt sau să discute despre caprele vecinilor.

Nu ştiu în cîte sate din România există locuri de joacă pentru copii, ştranduri amenajate, muzee, cinematografe, biblioteci, cursuri de dans, engleză sau franceză, grădini zoologice – toate organizate fără taxe, pe perioada vacanţei, dar îmi imaginez că nu foarte multe.

În cîte sate se organizează sărbătorirea Zilei Copilului... Aici în sat sînt peste 600 de copii, dar în general oamenii se poartă de parcă nu ar şti de existenţa lor şi cu siguranţă şi ei au nevoie de dragoste, atenţie – pentru că sînt tot copii...

Trebuie să menţionez efortul pe care-l fac dascălii cu copii care au CES – Coeficient de Educaţie Special: după ce sînt testaţi de un psiholog, cei care au un IQ scăzut vor avea programe speciale de învăţat la română şi matematică; pînă termină opt clase, obligatoriu vor fi trecuţi clasa şi vor fi direcţionaţi spre şcolile unde se învaţă o meserie. Aici numărul acestor copii e mare – de ce? Simplu: sînt copii cu părinţi adolescenţi sau alcoolici, atît ştiu să facă şi nimeni nu-i învaţă altceva.

În concluzie, dacă acestea sînt condiţiile din mediul rural, copiii care pleacă la şcoală în oraş au mult de recuperat... Cei mai ambiţioşi rezistă, mai ales dacă sînt susţinuţi atît financiar, cît şi spiritual de părinţi, aceştia fiind excepţiile, dar majoritatea, mai ales cei care provin din familii sărace, renunţă şi devin masa de manevră mult necesară pentru muncă fizică prost plătită, iar fetele fac copii – copii cu copii... şi cine pierde? Societatea? Ei? Noi?