Necazul oamenilor deştepţi

Publicat în Dilema Veche nr. 308 din 7-13 ianuarie 2010
Necazul oamenilor deştepţi jpeg


Dilema veche a adresat următoarele două întrebări mai multor personalităţi cu profesii şi opinii diferite:

1. Care e genul de prostie care vă deranjează cel mai mult în societatea românească?

2. Vă amintiţi o prostie care să vă fi stupefiat?


Dan C. MIHĂILESCU - critic literar

1. Nu că mă „deranjează“, dar mă exasperează de-a binelea prostia străvechii noastre dezbinări, fatalismul, nihilismul şi masochismul, improvizaţia eternă, sictirul, furatul propriei căciuli, sastiseala, răspărul, netrebnicia, hoţia, nimicnicia ş.a.m.d., adică tot ce-i face pe călătorii străini în Principate, de aproape trei veacuri, să se întrebe stupefiaţi de ce nu avem nimic, de vreme ce, de la natură, avem totul?Sigur că bietul Creangă – cu sfîrîiacul lui, cu proştii care luptă să bage soarele cu doniţa în casă şi să ia nucile din pod cu furca – e şi azi de-o actualitate ucigătoare. Asta ca să nu mai vorbesc de povestea leneşului, adevărată emblemă pentru România „consumistă“: decît posmagi gratis, dar greu de ronţăit, mai bine să mergem la spînzurătoare...Oare de ce, ca să căpătăm şi noi ceva înţelepciune, avem invariabil nevoie de mintea de pe urmă?

2. E vorba – culmea – de prostia inexplicabilă şi indigerabilă a unui om inteligent, chipeş, harnic, eficient! Adică vecinul nostru de la ţară, care preferă să muncească în condiţii umilitoare într-un colţ mizer de Italie (la un octogenar hapsîn, care-l pune să mulgă două sute de oi pe zi şi să doarmă-n grajd, la lumînare, pentru patru, cinci sute de euro pe lună), în loc să rămînă în sat la noi, unde-i o nevoie nebună de mînă de lucru, unde ar fi venerat ca un zeu şi unde ar cîştiga senin 50 de euro pe zi.

Vorba lui – „dom’profesor, io la români nu mă bag argat“! – mă arde şi mă pustieşte şi acum. Iar cînd l-am văzut revenind în vacanţă să-şi vadă copiii şi aducîndu-le, după aproape un an de muncă, două telefoane mobile plus o geacă de piele ca pe nişte trofee de război, ce altceva să-mi vină în minte de nu înjurătura lui Eminescu de „neamul nevoii“...?!?

Liviu TOFAN - director, Institutul Român de Istorie Recentă

1., 2. Ce mă agresează pe mine cel mai mult în România şi mă face să mă simt permanent inconfortabil este, redus la esenţă, lipsa celor 7 ani de acasă. Adică a bunului-simţ. Sigur, ideea bunului-simţ a fost acum folosită şi politic, iar situaţia asta e foarte nefericită. Însă, după mine, această lipsă e de fapt o formă fundamentală de prostie. Pentru că un om de bun-simţ îşi realizează limitele, şi atunci nu mai este un prost. Un om fără bun-simţ e unul care nu-şi realizează limitele şi poate fi de la simplu prost pînă la cretin, imbecil, saltimbanc sau mai ştiu eu ce. Cred că prostia e în primul rînd o chestiune de comportament, şi nu una de dotare cu materie cenuşie.

Horaţiu PEPINE - corespondent Deutsche Welle la Bucureşti

1. Prostia proştilor nu mă deranjează prea mult. Proştii sînt păgubitori, neîndoielnic, dar dacă nu facem parte dintre ei, fie şi ocazional, le sîntem cumva datori. E un sentiment pe care nu îl pot explica. În plus, e aici ceva iremediabil care interzice discuţia.Mă supără, în schimb, tare mult prostia deştepţilor. În ultima vreme ea se manifestă ca militantism reformist şi progresist. Proştii sînt la noi prin tradiţie, aşa cum se ştie, conservatori înapoiaţi, retractili, pasivi, antireformişti, în timp ce deştepţii – prin aceeaşi tradiţie care vine de la mijlocul secolului al XIX-lea – sînt liberali şi modernişti reformatori.
Aşadar, automat, prin opoziţie tradiţională, deştepţii sînt şi astăzi reformatori entuziaşti, oameni dinamici, spirite alerte, ogari cu nasul sensibil la ultima schimbare. Deştepţii proşti se constituie în avangarda noastră modernizatoare.
Printre prostiile acestea comune se numără însă şi o prostie mai subtilă a unor deştepţi mai subtili. Cuvîntul magic al ultimilor ani a fost reforma – reforma şcolii, reforma sănătăţii, reforma administraţiei, toate culminînd apoteotic cu reforma Statului. Începute bine, ideile acestea au dobîndit treptat, poate chiar prin înfruntare cu masiva prostie conservatoare, un aspect rigid, un fel de voinţă pură de schimbare. Felul, de pildă, în care oameni deştepţi au argumentat referendumul pentru desfiinţarea Senatului, lipsa vădită de orice scrupule logice arată că o iniţiativă, legitimă la originea ei, a devenit o simplă prostie reformatoare. Deştepţii vorbesc tot mai mult despre reformă, fără să-i mai indice direcţia, ca şi cum schimbarea s-ar legitima de la sine. „Reforma“, „modernizarea“ par adevărate imperative ale vieţii, dincolo de orice cuprindere reflexivă, iar buna aşezare în lume ar fi, pur şi simplu, plasarea pe scara rulantă a unei deveniri continue şi lipsite de sens.
Dar putem vorbi cu adevărat de prostie sau e vorba doar de cinism, pus în slujba unui dispozitiv oarecare de putere? Presupoziţia de la care pleacă discuţia noastră, şi pe care am acceptat-o tacit, constă însă în aceea că prostia este, în absolut, inacceptabilă şi că inteligenţa prin ea însăşi va căuta pentru sine şi pentru alţii să o combată în toate chipurile.

2. Să rămîi stupefiat – adică încremenit de uimire – se apropie vertiginos pe linie etimologică de stupoare, stupiditate, adică de prostia însăşi (stupefiant, stupoare, din lat. stupeo, stupere). O prostie stupefiantă arată chiar esenţa ei destructurantă.

Adriana BABEŢI - scriitoare


1. Pentru că, de fapt, nu mi-e prea clar ce e prostia, aş aproxima-o mai degrabă cu credulitatea tîmpă. Asta mă deranjează cel mai mult în societatea noastră. Adică: să primeşti de-a gata nişte informaţii sau chiar idei (din ziare, televiziuni, din vorbe aruncate-n vînt pe stradă sau pe te miri unde), să le înghiţi pe nemestecate, gogîlţ, gogîlţ, şi să crezi că tot adevărul lumii e acolo. Că nu poate fi altfel. Să n-ai nici o îndoială şi să le debitezi mai departe cu seninătate şi convingere.

2. Îmi amintesc de multe prostii (credulităţi tîmpe) care-mi aparţin în primul rînd mie. Dar n-am rămas stupefiată cînd le-am dat curs, fiindcă mi-am găsit repede scuza că am fost de bună credinţă. Asta ar fi, de fapt, o prostie la pătrat.

Aurora LIICEANU - psiholog

1. Zilele trecute am primit prin e-mail un mesaj care se numea „De ce-mi displace că sînt român“, în care erau o droaie de lucruri cu care eram de acord – cu micimea noastră, cu duplicitatea noastră, cu egoismul nostru şi orizontul nostru cam limitat. Unul dintre lucrurile imputate românilor se referea la prostie. Scria aşa: îmi displace că sînt român „pentru că sîntem săraci din cauza prostiei şi nu ne dăm seama. Nu am văzut în viaţa mea un om deştept şi muncitor care să fie sărac“. Reiese că nu ne duce capul, deci nu că sîntem neinformaţi, ignoranţi, ci că mintea nu lucrează cum trebuie. Şi m-am gîndit cît de greu este să te gîndeşti la prostia colectivă, pentru a găsi ceva. Dar mi-a venit în cap un exemplu: cum nu ne gîndim că este absolut stupid să plătim la metrou sau la autobuzul care merge la aeroportul Otopeni bilet dus-întors, care are o valabilitate limitată în timp. Şi chiar dacă nu ar avea, poate că nu mă mai întorc cu acelaşi mijloc de transport. De ce trebuie să plătesc şi întorsul? Nimeni nu se gîndeşte la asta.

2. Prostia este şi individuală, dar ţine de IQ sau de ignoranţă. Un ţăran mi-a spus aşa: „Femeile sînt culte, inculte şi proaste. Mama mea era incultă“. Este greu de făcut distincţia între cultură, informaţie şi inteligenţă. Ignoranţa este considerată adesea prostie. Şi mie mi s-a întîmplat, cînd am întrebat pe cineva înainte de Paşti „cînd iese stufatul?“, crezînd că stufatul nu este mîncare, ci o plantă. Am văzut în ochii acelei persoane ce gîndea despre mine: „Ce proastă este!“.

Tudor Călin ZAROJANU - jurnalist TVR

1. Din seria de înregistrări Electrecord cu poveşti, cel mai tare îmi plăcea „Prostia omenească“, la care aşteptam mai ales o anumită replică a povestitorului, Ion Caramitru. Cînd ajunge la cetăţeanul care căra soarele în casă cu ciubărul, povestitorul spune în aparte, cu o voce de neuitat: „Din ce în ce dau de dobitoci“.
Replica aceea îmi sună aproape zilnic în urechi.Categoric, prefer să am de-a face cu un escroc decît cu un prost. Escrocul are o logică de acţiune, dacă o descifrezi îl poţi învinge sau măcar poţi să te fereşti de el. În schimb, prostul acţionează fără noimă, e imprevizibil şi nu-ţi dă şansa să-ţi faci un plan. Ştiţi vorba aceea: nu te pune cu prostul că are mintea odihnită.Ce gen de prostie mă enervează cel mai mult? O! Doamne, cu ce să încep?
– dobitocenia şoferului din spate, care ignoră faptul că semnalizez din timp schimbarea de direcţie sau oprirea, vine bară-n bară cu mine pînă la capăt, după care mă claxonează violent sau chiar mă înjură;
– stupiditatea mercantilă a celor care scriu „cercetătorii au descoperit că“ (fără nici o referinţă măcar la ţara presupuşilor cercetători) şi stupiditatea, pur şi simplu, a celor care-i cred;
– suficienţa fudulă care-i face pe mulţi compatrioţi – celebri ori anonimi – incapabili să spună „Nu ştiu“, atunci cînd nu ştiu.M-aş opri aici...

2. O prostie care să mă fi stupefiat? Teoretic, după sute de repetiţii ale celor de mai sus (plus cam tot ceea ce se aude la ştiri şi prin talk-show-uri), ar trebui să nu te mai uimească nimic. Mai ales că recenta campanie electorală şi post-electorală ne-a oferit unele dintre mostrele cele mai şocante ale prostiei. Aş menţiona însă nu un caz, ci un fenomen: neghiobia aiuritoare pe care o manifestă, uneori, oameni de o inteligenţă şi o cultură dincolo de orice îndoială. Asta, da, continuă să mă stupefieze.

Liviu ORNEA - profesor universitar, Facultatea de Matematică, Universitatea Bucureşti

1. Cel mai mult mă deranjează prostia oamenilor inteligenţi. Mi se pare cea mai odioasă, cea mai nocivă. Situaţia tipică e aceea în care un ins instruit, vizibil inteligent, excelent specialist într-un domeniu anume, îşi dă cu părerea, luîndu-se foarte în serios, despre lucruri la care, în mod evident, nu se pricepe. O face pentru că e convins că aşa cum a înţeles, în adîncime, domeniul său, la fel poate înţelege orice. Nu e numai vina lui. El ajunge să emită prostii pentru că alţii i-o cer cu insistenţă. La noi, foarte multă lume – nu doar ziariştii – socoteşte importante opiniile cuiva în orice chestiune, chiar dacă acel cineva nu a arătat niciodată vreo preocupare, nu zic pricepere în speţa respectivă. Prostia de genul ăsta e periculoasă pentru că poartă haina erudiţiei, e emisă peremptoriu, cu morgă doctorală – cine să îndrăznească să-i replice expertului?

2. A doua întrebare mă cam lasă perplex – cam aşa cum rămăsese Gelu Voican Voiculescu acum douăzeci de ani. Cum să te stupefieze prostia? E ubicuă, dormim în pat cu duşmanul, ne-am obişnuit. Nici măcar topuri nu pot face, nu mă pot hotărî. Oricum, între cele mai suculente din ultima vreme aş pune: „Umorul nostru ş...ţ are o substanţă creştină, în sensul că nu răneşte. Nu este cinic, nu are nici o legătură cu băşcălia, care este copilul ateismului. Cînd faci băşcălie, rîzi de tot: de valori, de mama, de Eminescu, de Dumnezeu. ş...ţ Umorul îşi arată încă o realitate paralelă, ca în fizica cuantică. Cred că el are o rădăcină dacică, acel rîs in faţa morţii, pe care nu l-am întîlnit la alte popoare“ a lui Dan Puric, un om fermecător cînd tace şi (panto)mimează. Totuşi, încă nu ştiu răspunde la întrebarea lui Arghezi: „Spune tu, pe ce cunoşti / Dintre proşti pe cei mai proşti?“ (pe vremuri, cînd eram eu mic, Sfinx cînta foarte frumos „Hora de băieţi“; prin ’90, a ajuns în gura unui anume Survolaj – o prostie). Mi-aş dori să-i pot privi pe proşti cu umor aproape duios, precum Caragiale. Dar mi-e teamă că nu-mi iese: am ajuns să-i urăsc.
 

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Când ajunge din nou în România un val de aer polar: unde se anunță ger cumplit, cât mai ninge la munte
Trei zile de iarnă autentică se anunță în mai multe județe din zona de munte. Meterologii anunță ninsori puternice și viscol. Începând de duminică însă un val de aer polar lovește România. Sunt așteptate temperaturi de până la minus 20 de grade Celsius.
image
La ce distanță față de proprietatea vecină poți planta un copac. Când pot fi puși arborii chiar pe hotar
Copacii și gardurile vii plantate la limita dintre proprietăți stârnesc dispute aprige între vecini, iar de multe ori se ajunge în justiție pentru tranșarea lor.
image
Orașele cu cele mai mari salarii și domeniile cu cele mai multe locuri de muncă
Valorile sunt corelate cu numărul de joburi disponibile în aceste orașe, însă depind și de distribuția candidaților pe niveluri de experiență.

HIstoria.ro

image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.